Când vine vorba de definițiile cuvintelor, sfatul doamnei profesoare este să ne întoarcem la dicţionare şi la specialişti de fiecare dată când avem o nedumerire.
Dezamăgită de apetenţa presei pentru senzaţional inclusiv când vine vorba de limba română (!), doamna profesoară m-a întrebat dacă e posibil să publicăm pe blog textul de mai jos. Bineînţeles că se poate, mai ales că textul este, de fapt, o pledoarie de a ne întoarce la dicţionare şi la specialişti de fiecare dată când avem o nedumerire în domeniu. Eu zic că şi mai simplu ar fi să ne scrieţi nouă, doamna profesoară vă va răspunde imediat 🙂 !
„Unul dintre cele mai interesante aspecte ale dinamicii vocabularului îl constituie modificările care au loc în conținutul semantic al cuvintelor. Academicianul Al. Graur arată că nu se poate studia vocabularul unei limbi făcându-se abstracție de evoluția semantică a cuvintelor.
Referitor la cauzele și la aspectele pe care le îmbracă schimbările de sens din definiții s-a scris enorm și adeseori contradictoriu. Deși aspectele schimbărilor semantice sunt extrem de numeroase și de variate, majoritatea specialiștilor sunt de acord că, în evoluția sensului lexical, există câteva tendințe generale.
A) lărgirea sensului.
B) Restrângerea sensului.
C) combinarea primelor două tipuri (prin succesiunea lor în timp sau prin alăturarea lor simultană).
Definiții îmbogățite
Un exemplu de extensiune semantică îl constituie cuvântul pasăre. În românește, a dobândit un sens mult mai larg decât avea latinescul passer, care îi stă la bază și care însemna „vrabie”. Cazul contrar este al lat. nutricium. Însemna „hrană în general”, pe când continuatorul lui românesc, care este nutreț, înseamnă exclusiv „hrană pentru animalele domestice erbivore constituită de obicei din plante care sunt recoltate și folosite ca furaj”.
Clasificarea de mai sus a fost îmbogățită ulterior cu încă două tipuri. Degradarea și înnobilarea sensului. Un cuvânt ca războinic (de origine slavă) a însemnat, la început, „ucigaș, tâlhar”, pentru că și război avea sensul de „hoție, măcel”. Astăzi el înseamnă „viteaz”, ceea ce echivalează cu o „înnobilare semantică”.
Degradarea semantică – ce însemna, inițial, mitocan
Așa-zisa „degradare semantică” poate fi ilustrată cu ajutorul cuvântului mitocan. Toți îl folosim cu un sens profund peiorativ. Inițial, mitocan a însemnat exclusiv „locuitor al unui mitoc”, de la care s-a și format cu ajutorul sufixului -an. Aceeași valoare a sufixului -an mai apare, de pildă, în țăran, care este un derivat de la țară. În ceea ce privește tema sau baza derivativă mitoc, aceasta reprezintă varianta regională a lui metoc, care înseamnă atât „mănăstire mică subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari”, cât și „clădire care aparține unei mănăstiri și care servește ca loc de găzduire”.
Cu timpul, mitocan și-a lărgit sensul, ajungând să însemne nu numai „locuitor al unui mitoc”, ci și „locuitor de pe lângă un oraș sau de la periferia unui oraș”, adică mahalagiu, în sensul propriu al cuvântului. De aici și până la actualul sens al lui mitocan n-a mai fost decât un singur pas, ușurat, desigur, și de existența unor cuvinte cu final asemănător și cu sens peiorativ. Este vorba de golan, bădăran, ghiorlan, mârlan, țopârlan.
Despre cauzele schimbărilor semantice s-a scris o întreagă literatură. Acestea sunt numeroase și variate: lingvistice, de ordin psihologic sau de natură socială.
Ce însemna, inițial, mișel
Astăzi adjectivul mișel închide în el tot ce poate fi mai josnic și mai degradant. Cuvântul provine din latinescul misellus, care înseamnă „slab, sărac, nenorocit”. În limba română veche, mișel avea exact același sens: „om foarte sărac sau nenorocit”. Derivatul cu valoare colectivă, mișelame, denumea „săracimea”, „poporul” sau „clasa de jos”. În mod treptat, mișel a încetat de a-l mai denumi pe omul sărac sau nenorocit. A început să primească noi sensuri, generate de contradicțiile de clasă.
Acest exemplu arată că sensul vechi etimologic, primordial sau primitiv al unui cuvânt poate să dispară definitiv și să fie înlocuit cu altul. Iar acesta să nu aiba nimic în comun cu cel inițial.
Ce însemna, inițial, a înțărca
Alteori noul sens se explică prin metaforă, dar aceasta a încetat de a mai fi „transparentă”. Foarte puțini vorbitori actuali mai știu, de exemplu, că verbul a înțărca a însemnat, la început, exclusiv „a închide mieii sau vițeii într-un țarc pentru a-i dezobișnui de supt”. La un moment dat, cuvântul a început să fie folosit metaforic în legătură cu pruncii, care, după un anumit timp, trebuie dezvățați și ei de a mai suge.”
Textul de mai sus este extras din Sinteze de limba română (coordonator Theodor Hristea), Albatros, București, 1984). Dacă ați avut răbdare să-l parcurgeți, ați înțeles, desigur, câtă muncă anevoioasă cere întocmirea unui dicționar.
Sfatul meu este să nu alergăm după senzațional (și am în minte anumite articole), ci să respectăm opiniile specialiștilor care au stabilit sensurile actuale ale cuvintelor. Noi trebuie sa încercăm să utilizăm corect cuvintele prezente în dicționarele noastre.