Autor: Henry James
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2003
Traducere: Antoaneta Ralian
La 20 de ani distanţă de când am citit prima dată Daisy Miller, descopăr cu surprindere cât de mult mi s-au putut schimba preferinţele literare, astfel încât pot spune, cu riscul să sune foarte dramatic, că o cu totul altă Ana a scos acum de pe raft nuvela lui Henry James.
Să ne înţelegem, n-am contestat niciodată că avem de-a face cu o perlă a coroanei jamesiene şi pot înţelege de ce mulţi consideră că literatura n-a mai fost la fel după ce americanul acesta aferat a dat lovitura publicând „Daisy Miller” în 1878.
Problemele mele de tinereţe o vizau EXCLUSIV pe Daisy Miller, cea care dă titlul nuvelei! Comportamentul ei pur şi simplu mă scotea din sărite pe atunci, pentru ca azi să mă facă să zâmbesc cu îngăduinţă şi, uneori, chiar cu duioşie… Atât de mult m-am ataşat acum de tânăra americancă aflată în vacanţă în Europa încât dacă magia mi-ar oferi ocazia să salvez UN SINGUR PERSONAJ de la soarta tragică la care l-a condamnat scriitorul, Daisy Miller ar intra în selecţia finală şi mi-ar complica maxim alegerea.
(Mai multe explicaţii în legătură cu sintagma „soarta tragică” de la mine nu mai scoţi, sper că este evident 🙂 , chiar dacă o să te mai tachinez cu ea.)
Daisy Miller nu-şi bate capul absolut deloc cu sprâncenele europene ridicate în jurul ei
Deoarece se urcă pe pereţi de plictiseală în călătoria în care e însoţită de mama ei prin Europa, nonconformista Daisy Miller are obiceiul, atât de dăunător pentru reputaţia tinerelor la sfârşitul secolului al XIX-lea, de a-şi face prieteni într-o clipită şi de a-şi petrece cu ei fiecare minut liber. În timp ce nu-şi bate capul absolut deloc cu sprâncenele europene ridicate în jurul ei, se întovărăşeşte cu oricine promite să aduca puţin piper în tocăniţa asta călduţă de vacanţă, indiferent de mediul din care provine interlocutorul sau de dimensiunile buzunarului său.
Prietenia plină de flirturi şi de hârtoape care o leagă de un alt american, Winterbourne, o ajută să ţină piept obiceiurilor sclifosite ale Europei măcar şi pentru că are cu cine să le bârfească şi să le toace cât e ziua de lungă. E mica ei răzbunare având în vedere că societatea europeana îi ia la disecat fiecare gest, fiecare reacţie, fiecare scamă de pe rochie. Dar nu există niciun pic de răutate în ceea ce contemporanii (şi chiar şi mama ei) consideră ca sunt adevărate obrăznicii ale tinerei. Pur şi simplu, Daisy se miră în general de diferenţele atât de mari dintre europeni şi americani şi le respinge organic, în special, pe cele care încorsetează fetele… şi la propriu, şi la figurat, dacă eşti cât de cât familiarizat(ă) cu moda vremii.
Plină de viaţă, volubilă, fără niciun filtru personal care să mai cenzureze din gândurile pe care le verbalizează, Daisy Miller nu iese în evidenţă doar pe fundalul societătii descrise de Henry James în nuvela sa… fata asta straluceşte de-a dreptul între celelalte personaje feminine literare ale vremii. A trebuit să treacă 20 de ani ca să înţeleg că acel comportament pe care eu îl puneam, iritată, pe seama unui răsfăţ fantastic, ascundea de fapt o revelaţie a lui Henry James. Căci Daisy Miller, prin felul ei de-a fi, o ia cu mult înaintea timpului său, de parcă scriitorul acesta vizionar a fost în stare să arunce o privire în viitor şi să vadă care e treaba cu emanciparea feminină şi, în consecinţă, să creeze un personaj pe măsură.
Astăzi consider că adevăratul patetic răsfăţat al poveştii este, de fapt, principalul personaj masculin, Winterbourne. Lasă că habar n-are pe ce lume trăieşte (chiar el se declară sfâşiat între originea americană şi experienţa europeană pe care a căpătat-o în atâţia ani petrecuţi pe bătrânul continent). Dar bărbatul acesta se dovedeşte efectiv depăşit de sclipirile interlocutoarei sale pe care nu reuşeşte s-o înţeleagă. De parcă, obişnuit cu promiscuitatea avantajoasă a unor relaţii cu doamne mai în vârstă (la care se bat nişte apropouri pe la începutul nuvelei), Winterbourne nu ştie ce să facă atunci când descoperă această perlă rară, care e Daisy, atât de inocentă în frumuseţea şi îndrăzneala ei.
Încercările disperate, demne de o curcă beată, ale lui Winterbourne de a atârna la fusta lui Daisy Miller
Te-ai aştepta ca în nici 100 de pagini Henry James abia să reuşească să ţină pasul cu hachiţele tinerei voluntare, care face doar ce-o taie capul, şi cu încercările disperate, demne de o curcă beată, ale lui Winterbourne de a atârna la fusta ei… Dar nu! Pentru că nu degeaba e unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, americanul acesta reuşeşte şi să pună în contrast două societăţi atât de diferite (cea a americanilor bogaţi şi dezinvolţi care vin să-şi cheltuiască banii printre europenii tradiţionalişti şi înţepaţi), dar şi să împingă cu mult rafinament, virgulă cu virgulă, povestea către deznodământul ei tragic.
Care deznodământ este SINGURUL motiv pentru care azi „Daisy Miller” nu primeşte de la mine 5 stele. Finalul cărţii m-a luat la fel de tare prin surprindere şi la a doua lectură şi altă explicaţie nu am decât să dau vina pe aceeaşi preţiozitate de care îţi spuneam că se face vinovat Henry James în opinia mea (vezi mai jos CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC). De parcă un final mai banal, de genul „…şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ar fi fost… prea banal pentru un scriitor de talia lui. Păcat, mare păcat! Exact când ai impresia că ţi se oferă cheia comportamentului atât de frivol al tinerei, Henry James îţi trânteşte coperta peste degete şi… adio, Daisy!
Pe post de încheiere, îţi spun că sunt pregătită sufleteşte să aflu că nu eşti deloc de acord cu părerea mea 🙂 ! Este unul dintre talentele ascunse ale lui Daisy Miller, acela de a împărţi cititorii în două tabere: cei care ar vrea să-i ardă o mamă de bătaie (de exemplu, eu, acum 20 de ani) şi cei care ar vrea să se împrietenească cu ea (de exemplu, eu, în zilele noastre). Iar faptul că în fraza anterioară eu una mă plimb graţioasă dintr-o paranteză în alta nu e decât o altă dovadă, din punctul meu de vedere, că Henry James e un scriitor uriaş.
CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:
În facultate nu puteam să-l sufăr pe Henry James. Adică, sincer, nici că mai pomenisem un scriitor mai preţios, mai parfumat şi mai pomădat – tot timpul aşa mi l-am imaginat pe americanul acesta care şi-a plimbat aproape toată viaţa aroganţele prin Europa, că probabil America nu reuşea să-l mai încapă!
Antipatia la adresa scriitorului – bazată, desigur, ca în cazul oricărei adevărate iubitoare de cărti… pe nimic 🙂 ! – nu m-a împiedicat să-i citesc multe dintre titluri (bine, nici nu era ca şi cum aş fi avut de ales după ce profesoara ne anunţase încă de la începutul semestrului că examenul va fi din Henry James!).
Prin urmare, „Europenii”, „Ambasadorii”, „Bostonienii”, „Portretul unei doamne”, „Piaţa Washington”, „Comorile din Poynton” etc etc… Toate au fost studiate pe lung, pe lat, subliniate, adnotate, repetate… (10 am luat la examen!, şi azi îmi amintesc cu o evidentă mândrie de tocilară)… şi toate mi-au plăcut!
Cu o excepţie: „Daisy Miller”! La vremea respectivă, întâlnirea cu fata asta care are un nume atât de fermecător m-a scos din minţi!
Azi, la un catralion de ani distanţă, scot din raft nuvela lui Henry James pe care mulţi specialişti o consideră o bornă în istoria literaturii mondiale. Eu îţi spun sincer că îmi doresc doar să văd dacă arhicunoscutul personaj al autorului american mă mai enervează la fel de tare. Cu alte cuvinte, vreau să vad dacă am îmbătrânit degeaba…
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI (audiobook), de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI (audiobook), de AICI (audiobook), de AICI (audiobook), de AICI (audiobook), de AICI (audiobook) sau de AICI