Cum s-a sinucis Veronica Micle, marea iubire a lui Mihai Eminescu

Poeta Veronica Micle s-a născut la Năsăud, la data de 22 aprilie 1850. A publicat mai multe poezii, nuvele şi traduceri, însă este cunoscută mai mult pentru relaţia de iubire avută cu marele poet român Mihai Eminescu, decât pentru opera sa.

În 1864, Veronica s-a căsătorit cu Ştefan Micle, care avea să devină rector al Universităţii din Iaşi. Opt ani mai tarziu, Veronica îl întâlneşte la Viena pe Mihai Eminescu, între cei doi începând o poveste de iubire tumultuoasă, cu multe certuri şi împăcări, care continuă şi după moartea lui Ştefan Micle, scrie Adevarul.

Mihai Eminescu şi Veronica Micle – o relaţie presărată cu scandaluri

Veronica reuşea, nu de puţine ori, să-l facă gelos pe marele poet prin prisma legăturii intime avute cu Ion Luca Caragiale. În cursul lunii august 1882, cei doi se despart, după o lungă serie de scandaluri.

Moartea poetului a fost o lovitură puternică pentru Veronica Micle. La data de 15 iunie 1889, la aflarea veştii că Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Şuţu, Veronica Micle scrie în doar 20 de minute poezia „Raze de lună”.

După decesul poetului, Veronica Micle a intrat în depresie puternica şi s-a retras la Mănăstirea Văratec. La data de 3 august 1889, la vârsta de 39 de ani, poeta a luat decizia de a-şi încheia socotelile cu viaţa şi s-a sinucis cu arsenic. Avea numai 39 de ani. Este totuşi înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care comit suicid.

„Sticluţa cu arsenic, fusese golită repede, după miezul nopţii de 2 spre 3 august, cu ‘lăcomie hotărâtă’”, a notat în raport medicul Taussig după constatarea decesului.

Veronica Micle este înhumată religios lângă bisericuţa Sf. Ioan de la Văratec, în ciuda faptului că în religia ortodoxă persoanele care se sinucid nu au parte de slujbă. Cel mai probabil a contat faptul că poeta a fost extrem de apropiată de Mănăstirea Văratec, mai ales că în 1866 donase măicuţelor de aici casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei.

„Raze de lună” de Veronica Micle

„Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duși de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

„Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară și pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Și că-n pieptul său viața cu căldură să răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viața de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Și în locul ei amarul și pustiul ne rămâne;
Ah! și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne;

……………………………………………..

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.