Deşi cred că de când a început nebunia aceasta nu a existat zi în care să nu aud întrebarea “Dar despre nişte cărţi cu epidemii nu scrii şi tu?”, recunosc că… ioc inspiraţie!, aşa că mă apuc de textul de faţă mai mult obligată de Maria şi de Oliver care ameninţă, în plină criză mondială, cu demisia de la anaarecarti.ro (dacă poţi, te rog, să-ţi imaginezi nivelul de răsfăţ al colegilor de blog…?!!!!).
(Bine, pe Oliver îl iert că a promis să contribuie şi el la articol cu partea lui CONSISTENTĂ de titluri SF! Dar Maria… pfffff!!!!)
Problema e că degeaba mă învârt eu prin bibliotecă sperând ca volumele respective să ţâşnească de pe rafturi şi să-mi cadă în braţe de bunăvoie şi nesilite de nimeni. Ori nu prea am citit pe subiect (şi adevărul e că epidemiile nu se numără deloc printre temele mele favorite de lectură), ori sufăr de vreun blocaj al memoriei pentru care prefer să dau vina pe avalanşa de stiri coronavirusiene care îmi sufocă viaţa şi nu pe vârsta mea venerabilă 🙂 . Cert este că nu prea îmi amintesc cărţi cu şi despre virusuri PE CARE SĂ LE FI CITIT (că ştii că la noi pe blog e condiţie esenţială când ne apucăm de acest tip de materiale. Dacă doreşti doar o listă de titluri, vezi că e plin netul de ele!).
În fine…
Tăiem de pe listă “Dragostea în vremea holerei” a lui Gabriel Garcia Marquez…
În primul rând, aş vrea să ne potolim cu “Dragostea în vremea holerei” a lui Gabriel Garcia Marquez.
O tăiem frumuşel de pe listă pentru că, dacă ai citit-o, atunci ştii la fel de bine ca mine că e mai mult despre dragoste şi mai puţin despre holeră (ceea ce nu e un lucru neapărat rău!).
Dar clar nu are ce să caute în textul de faţă şi, sincer, oricum aş aştepta nişte vremuri mai liniştite ca să urmăresc povestea de iubire dintre Florentino şi Fermina care, după ce că e complicată şi se întinde pe vreo 50 de ani, mai sare şi din metaforă în metaforă, că nu degeaba e Marquez unul dintre cei mai mari (îmbârligători) scriitori ai lumii 🙂 !
… şi începem cu “Ciuma” lui Albert Camus
În schimb, sunt de acord că orice listă de profil trebuie să înceapă cu “Ciuma” lui Albert Camus.
Vremurile acestea tulburi au readus volumul pe rafturile librăriilor şi recunosc că până şi eu l-am scos ieri din fundul bibliotecii şi l-am şters de praf. E adevărat că trebuie să suferi de un uşor masochism (sau să scrii la anaarecarti.ro 🙂 ) ca să te apuci să-l citeşti ACUM. Romanul care descrie epidemia de ciumă din oraşul algerian Oran e atât de plin de detalii cumplite care acum ni se par, practic, la colţul blocului, încât eu una nu l-aş recomanda nimănui în această perioadă. Mai bine aştepţi soarele – la propriu şi la figurat – şi atunci parcă altfel te apleci asupra paginilor lui Camus.
(Recitindu-mi textul, realizez că până acum am ţinut-o din eşec în eşec – practic am scris mai mult de o pagină reuşind “performanţa” să NU-ŢI recomand nimic. În ritmul acesta, în curând putem modifica numele blogului în anaNUarecarti.ro, ce să mai…!)
Cum mi-a schimbat viaţa de cititoare “Moartea la Veneţia” a lui Thomas Mann
Aşa că schimb brusc macazul şi îţi spun despre o carte care ar putea să stea oricând pe raftul volumelor care mi-au dat viaţa de cititoare peste cap. Căci multe n-au mai fost la fel după “Moartea la Veneţia” a lui Thomas Mann! Ştiu, ştiu, îţi văd deja sprâncenele ridicate în faţa ecranului, mai ales că am anunţat public că păstrez cărămida de “Muntele vrăjit” pentru pensie (şi, ca să fiu sinceră, de la prima literă a acestui paragraf am închis şi telefonul, că simt cum se înghesuie pe fir apelurile revoltate ale Mariei, a cărei recenzie a stârnit unele dintre cele mai furtunoase dispute din istoria blogului nostru).
Citeşte AICI tumultuoasa recenzie 🙂 a Mariei la „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann!
Însă Moartea… lui Thomas Mann a luat cu ea multe fiţe de cititoare serioasă cum mă consideram în momentul în care am deschis-o prima dată, răsturnându-mi valori, oferindu-mi chei pentru tehnici literare pe care clar nu le înţelesesem, îmbogăţindu-mă în relaţia cu cărţile… Dacă fiecare dintre noi îşi construieşte propria-i lume prin cărţile care îl/o marchează, atunci pentru mine “Moartea la Veneţia” a fost una dintre acele pietre de hotar care mi-au definit regatul. (Bine, nici nu e foarte lungă, ceea ce reprezintă, cred eu, principalul avantaj în raport cu “Muntele vrăjit” 🙂 !)
Nuvela spune povestea unui scriitor care călătoreşte la Veneţia în căutarea unor experienţe care să-l zguduie din blocajul amorţit şi plictisit în care eşuase şi care ajunge să se îndrăgostească de o cadră de… băiat pe care îl vede absolut întâmplător la hotel.
(A fost, cred, prima carte cu subiect homoerotic care mi-a căzut în mâini şi îmi amintesc şi azi că am citit de câteva ori anumite paragrafe nefiind prea sigură că am înţeles bine despre ce era vorba în propoziţie 🙂 . În apărarea mea, eram doar o puştoaică…)
Frumuseţea incredibilă a băiatului cu părul blond şi cârlionţat iese şi mai mult în evidenţă pe fundalul unei Veneţii devastate de holeră, iar scriitorul va cădea victimă acestui contrast, inima slăbită de pasiune şi trupul decimat de boală cedându-i în cele din urmă pe o plajă.
Katherine Anne Porter a supravieţuit gripei spaniole şi a scris “Calule alb! Călărețule palid!”
O altă nuvelă care mie mi-a plăcut la nebunie, dar pe care nu ştiu pe unde o vei găsi (căci n-am ştire să se fi reeditat) se intitulează “Calule alb! Călărețule palid!” şi este scrisă de Katherine Anne Porter. Eu am făcut cunoştință cu ea într-o antologie din 1968 căreia povestirea îi împrumută titlul – şi, pe bună dreptate, căci pur şi simplu străluceşte! Ca şi la Marquez, avem de-a face cu o poveste de dragoste care are ca fundal, de data aceasta, gripa spaniolă (şi, de parcă nu era destul, şi ororile primului război mondial).
Publicată primă dată în anii ’30 ai secolului trecut, nuvela se bucură de o scriitură extrem de modernă, idila dintre jurnalista Miranda şi soldatul Adam îţi va strânge inima, iar finalul… ah, propoziţia cu care se încheie textul este ABSOLUT REMARCABILĂ în ironia ei: “De-acum o să fie timp pentru toate”. Şi cumva pot să înţeleg de unde vine forţa aceasta incredibilă a autoarei care nu se clatină nici în cele mai tragice paragrafe ale sale: Katherine Anne Porter a supravieţuit ea însăşi teribilei epidemii şi mă gândesc că după ce ai privit gripa spaniolă în ochi îţi poţi permite să iei puţin moartea (călăreţul palid) peste picior. Şi chiar să scrii un roman precum “Corabia nebunilor” (da, da, ea e autoarea, dacă îţi sună cunoscut numele 🙂 ) !
“Vălul pictat” de W. Somerset Maugham, pentru firile mai sensibile
Pentru că ştii că încerc să împac toate gusturile pe blogul nostru, nu puteam să închei textul şi fără o propunere pentru firile mai sensibile. Fără să fi înţeles vreodată fascinaţia unora dintre cititoare pentru scriitura plăpândă a lui W. Somerset Maugham, îţi spun doar că romanul acestuia, “Vălul pictat”, poate reprezenta o opţiune dacă eşti în căutarea unei poveşti extrem de feminine, desfăşurate în China colonială, în plină epidemie de holeră. Kitty, personajul principal, îşi trădează soţul aruncându-se într-o relaţie adulterină destul de… serioasă, ca să zic aşa, numai că, spre marea mea surpriză, decide să-şi urmeze bărbatul la mama naibii, doar ca să asiste la moartea acestuia. Şi pentru că o epidemie de holeră este un cadru foarte potrivit, Kitty trăieşte o revelaţie, ba nu, ce spun eu aici?!, o adevărată epifanie, îşi înţelege sufletul, inima şi conştiinţa, aşa că decide să bata iar jumătate de glob, până în Caraibe, unde se dedică educaţiei copilului. Ăăăăăă… poftim?!!!!
(Îmi pare rău, în faţa acestei epidemii de profunzimi sufleteşti, eu una prefer ciuma cinstită a lui Camus!)
Acum..
“Ciuma stacojie” de Jack London, comoara secretă a copilăriei mele 🙂
Înainte să-i pasez tastatura lui Oliver, mai vreau să menţionez un titlu care mie mi-a fascinat copilăria: “Ciuma stacojie” de Jack London. Mai multe detalii despre el speram că-ţi va da colegu’ în partea sa de text, că e mai pe specificul lui, aşa… 🙂 . Eu îl adusesem în discuţie doar pentru secretul care îl însoţeşte în sufletul meu şi pe care vreau să ţi-l dezvălui acum. Însă cum Oliver mi l-a cedat total, o să te mai reţin timp de un paragraf.
Cartea am descoperit-o în podul plin de surprize al lui mamaie (despre care ţi-am mai povestit AICI). Când am scos-o de pe fundul unei cutii, în mijlocul unui nor imens de praf, paginile îngălbenite abia se mai ţineau în cotor şi, ceea ce era mai grav, coperta 1 şi primele două-trei capitole lipseau cu desăvârşire. Să-ţi spun cât de fascinată am fost de cartea fără-titlu-fără-autor-şi-fără-primele-capitole?!!!! Am citit ca disperata de zeci de ori monologul unui fost profesor care le povesteşte nepoţilor, născuţi post-pandemie, cum a ajuns omenirea să se confrunte cu o extincţie aproape totală. Faptul că habar n-aveam ce volum am în braţe îl transformase în mintea mea într-o comoară a cărei valoare – nepreţuită! – numai eu o cunoşteam. Şi toţi anii care au trecut până în ziua în care am aflat în cele din urmă că ştiam, de fapt, pe dinafară “Ciuma stacojie” a lui Jack London 🙂 nu i-au ştirbit cu nimic importanţa. Şi azi o consider comoara secretă a copilăriei mele!
