Anul trecut, îţi semnalam la rubrica “Apariţie editorială” volumul de povestiri “Trei vieţi” semnat de Mihai C. Constantinescu.
Mihai avea în acel moment 16 ani şi, sincer, nu-mi trecea prin cap că după numai un an adolescentul care ar putea să facă orice altceva, având în vedere tentaţiile specifice vârstei 🙂 , “va recidiva” cu o nouă carte şi cu un alt mail către mine: “Bună ziua, mă mai ajutaţi…?”.
Pentru încăpăţânarea de a fi altfel decât colegii lui, îţi prezint azi romanul “Trebuie să-ţi zic ceva…”, publicat la editura Coresi, lăsând cuvântul profesoarei Dana Ştefan, care semnează prefaţa cărţii şi îl cunoaşte şi pe autor, deci e mult mai în măsură decât mine să vorbească pe subiect.
“Așa cum se autodefinește, „momentan sunt doar un om într-o stație, dar nici nu am nevoie de mai mult ca să cuceresc lumea…”, Mihai învață pas cu pas mersul pe șine: născut în stație, nu o poate evita, așa că acolo unde unii au privit în toate părțile, dar au ezitat să urce, el a urcat fără să clipească, dispus fiind să sară dintr-un tramvai în altul, dar și să se așeze comod la fereastră și să privească necunoscutul, să coboare pe drum sau să meargă până la destinație și, după ce va fi văzut cum e acolo, să se întoarcă cu un alt tramvai sau pe jos. Mai mult decât atât, el știe că și dacă va auzi pașii lumii plecând, va putea descoperi zborul, care este ca dragostea…
Deși a păstrat tehnica multiplicării eurilor și gustul pentru descrieri care transpun cititorul în lumea imaginată, Mihai a crescut din punct de vedere stilistic ca Făt-Frumos, într-un an cât alții în zece. Astfel, conceput pe aceeași structură a celor Trei vieți, romanul de față scoate la lumină trei existențe (tânăra, omul din stație și scriitorul) prin reînvierea în manieră postmodernă a romanului epistolar, care se impunea în secolul al XVIII-lea. Mizând pe o caracteristică a postmodernismului, care constă în amalgamarea stilurilor și speciilor, Mihai Coca-Constantinescu creează o specie literară hibridă, de graniță, ce, prin semnătura din final, trimite cu gândul la memorialistică, ce poate fi citită și ca relatare factuală (adevărată sau falsă), dar și ca text ficțional (nici adevărat, nici fals), devenind lectură literară din momentul în care adevărul celor relatate nu îl mai interesează decât în mică măsură pe cititor.
Jucându-se cu opoziția eu real – eu ficțional, persoana reală a scriitorului își asumă, prin intermediul jurnalului și al corespondenței, mai multe identități, dintre care, de departe, cea mai captivantă este cea feminină. Plasat în Bucureștiul din 1914, jurnalul anonim „reprodus” în Partea I amintește de romanele pe care interbelicii le închinau femeilor iubite, publicându-le cu titlu eponim. Deși scriitura trimite cu gândul, pe alocuri, la Adela lui Ibrăileanu prin delicatețea gesturilor, la fascinația pe care Ela lui Camil Petrescu o răspândea printre colegii de facultate, la întâlnirea dintre Mavrodin și Ileana din Nuntă în cer de Eliade sau la plimbările prin Cișmigiu ale lui Dima cu Lotte din romanul lui Drumeș, reiterând afirmația că orice scriitor trebuie să fie, înainte de toate, un mare cititor și subliniind încă o caracteristică a postmodernismului, care încearcă recuperarea trecutului literar în forme inedite, totuși elementul de originalitate al acestei părți este asumarea persoanei I (feminin) într-un mod atât de credibil încât acel „Madame Bovary c’est moi” rostit de Flaubert capătă noi valențe, Mihai demonstrându-ne că cel ce-și iubește personajul până la comuniune, poate fi oricine își dorește să fie, poate trăi simultan mai multe vieți, căci „numai cei îndrăgostiți pot să fie în veci compleți”. Poate de aici și nostalgia cu care rămâne cititorul la finalui primei părți, despărțit parcă prea brusc, prea înainte de vreme de povestea dintre ea și Dinu, pentru a fi forțat să se arunce, cu cicatricele sufletului încă sângerânde, în povestea din Partea a II-a, asemeni tinerei în brațele lui Aurelian sau asemeni Ariadnei în brațele tânărului arătos din parcul Carol. Deși pare că făptuiește astfel niște crime nepermise, tot Mihai este cel care știe să aline suferința prin versurile plasate strategic la final de capitol, ca un rezumat versificat ce devine nota de originalitate a celei de-a doua părți, vrând să demonstreze ceea ce i-ar fi spus cândva un profesor, și anume că „creația vine împreună cu durerea”și să ne învețe nu numai să iubim, dar și să supraviețuim după.
Ceea ce la început pare un pretext pentru a prezenta rolul și importanța scrisorii în societatea contemporană, dar și rigorile la care trebuie să se supună textul epistolar pentru a trece proba timpului și a deveni artă, devine un mesaj metaforic către un destinatar colectiv, o scrisoare deschisă către umanitate, care-mi amintește de prefața la Iona scrisă de autorul însuși. „Iona, proorocul care a fugit din fața Cuvântului, a încăput în burta chitului, ca o scrisoare, în cutia poștală. Am găsit, poate din greșeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat și mi s-a părut c-o înțeleg. Asta a fost tot.”, spunea el. Mihai pare să fi primit și el, peste ani, această scrisoare, în formă de portocală, de la o profă din liceu și, format fiind la școala metaforei, să fi ales să o dea mai departe, în transcriere proprie, oamenilor imperfecți, dar însetați de perfecțiune, care știu de la Micul Prinț că „nu poți vedea bine decât cu inima, esențialul e invizibil pentru ochi.”
