Cum o promovează editura Tritonic: Angajat să elucideze moartea fiicei unui important baron local, Stelian Munteanu este prins într-o complicată pânză de păianjen cu grave implicații geopolitice.
Împreună cu experimentatul Tony Demetriade și tânăra Anabella Păduraru, poliția britanică și serviciile secrete românești investighează o serie de evenimente care par să ducă spre o criză fără precedent în Estul Europei. Personaje noi și vechi, răsturnări de situație, politică, corupție, iubiri și trădări, mistere aparent imposibil de rezolvat – toate se amestecă cu doze potrivite în acest nou roman semnat de Bogdan Hrib.
Bogdan Hrib s-a născut și trăiește în București. Inginer constructor fără să fi lucrat o singură zi, fotojurnalist în anii ’90, are un doctorat în media și cinema, a publicat articole despre piața de carte și jurnalism; este lector universitar la Facultatea de Management a SNSPA.
În 1993 se numără printre fondatorii editurii Tritonic și de atunci, fără întrerupere, este editor de carte. În 2007 apare prima ediție a romanului polițist Filiera grecească, avându-l ca personaj principal pe Stelian Munteanu, urmat de alte patru volume din aceeași serie: Blestemul manuscrisului (co-autor Răzvan Dolea), Somalia, Mon Amour (co-autor Sofia Matei), Ucideți generalul, Patimile doamnei ministru. Romanul Ultima fotografie nu face parte din serie și este mai curând un roman social sau de dragoste. A mai publicat două volume de povestiri și a editat două volume colective: Noir de București și Gastro Noir. Experiența lui în zona editorială se află adunată în volumul Editor de unul singur. Management în industria cărții.
Fragment din romanul “Rezilienţă”
Prolog
Vineri,
South Shields, Northumbria, Marea Britanie
Individul pare dintr-un alt film. Și nu pentru că posedă un cap mare cu părul creț, lung și cu desăvârșire alb, sau pentru că are barba bogată, deasă și la fel de albă, sau pentru că hainele curate, dar cu certitudine demodate, sunt potrivite într-un stil imposibil de definit, ci doar pentru că nu pare să aibă de-a face cu un asemenea loc și, mai ales, în acest moment. Privește absent imaginile de pe simeze și pare complet detașat, dacă nu cumva e chiar surd. L-a observat imediat cum a intrat în sala în care are loc vernisajul expoziției pentru că era singurul care nu avea în mână un catalog tipărit, apoi l-a tot urmărit cu coada ochiului, în timp ce se pregătea să-și țină prezentarea de la masa prezidiului. De când a început evenimentul, individul stă în picioare, în spate, și pare că-și ascultă vocile interioare.
Ea a avut al doilea discurs după curatorul expoziției, gazda de la The Word. A vorbit doar trei, maximum patru minute. Oricum, s-a simțit oarecum nasol pentru că n-a venit aici din propria voință. Nebunia asta, cu România care deține Președinția UE și cu cei 30 de ani de la Revoluția Română, a generat un val de acțiuni de promovare – ea ar fi zis, mai curând, propagandă – culturală a țării fără o coerență măcar aproximativă și, uneori, fără să fie deloc adaptat la specificul țării gazdă. De exemplu, această expoziție: pe cine interesează în Marea Britanie imagini cu scriitori români în zilele Revoluției? Scriitori români necunoscuți, netraduși… Doar așa, să bifăm o acțiune.
Zâmbește trist în sinea ei, apoi brusc se întreaptă în scaun ca nu cumva atitudinea ei blazată și dezaprobatoare să fie observată de careva. Nu e decât un singur oficial român de față, consulul onorific din Newcastle, care e mai mult britanic decât român, dar oricum nu dă bine să pari atât de lipsită de entuziasm chiar la vernisajul expoziției.
Își clatină ușor capul ca pentru a-și scutura gândurile neplăcute și privește spre sală. Tresare pentru că ochii bătrânului, cu păr și barbă albă, o privesc fix. Deși sala e destul de adâncă, culoarea lor, un albastru-întunecat, îi dă fiori. Caută o altă figură spre care să privească în timp ce unul dintre invitați, autor al fotografiilor, un artist celebru de care ea n-a auzit, aberează mai departe citind un discurs de pe foi, despre încărcătura ideatică a imaginilor și contextul socio-politic al vremii.
Tresare iar, pentru că în buzunar îi vibrează telefonul. Se înviorează brusc. Poate e o veste bună. Poate se vor reîntâlni. Poate se va regăsi curând. Privește, pe furiș, ecranul. Dar e doar Serge care o tot pisează la cap să se vadă din nou. Răspunde sec: UK expo. Dar rapid sosește și răspunsul: Și când te întorci în Ro? Nu se mai obosește să-i dea altă replică. Bătrânul o privește fix în continuare. La final ar trebui să plece repede, cine știe ce-ar putea dori de la ea. Sau e doar vreun libidinos… Ciudat că restul publicului pare foarte omogen, aproape doar persoane vârstnice, seniori, cum li se spune acum într-o lume corectă din punct de vedere politic, dar cu ochi veseli și zâmbete nedisimulate pe chip. Și toți țin în mână catalogul expoziției. Chiar par bucuroși. Doar individul ăla e din alt film.
O să fugă rapid la hotel și o să încerce să se odihnească. Și să-și găsească motive de mulțumire și clipe de liniște. Să bea ceva, să se plimbe puțin pe mal și poate să citească puțin. Mâine zboară devreme din Newcastle spre Londra. Ar trebui să reușească să doarmă… Ar trebui să bea ceva înainte și să găsească ceva bun de mâncare, ceva special și neîncercat până acum.
Duminică,
South Shields, Northumbria, Marea Britanie
O frumoasă, liniștită și răcoroasă dimineață de primăvară târzie.
Hotelul Little Haven e la doi pași de plajă așa că sosirea mașinilor cu sirenele și girofarele pornite – vreo două vehicule ale poliției și o ambulanță – au trezit cu siguranță puținii vizitatori. E încă foarte devreme și e zi liberă, de odihnă. Dar sunetele stridente au încetat rapid. Nu mai sunt necesare. Doi polițiști în uniformă și unul în civil, doi brancardieri cu o targă pe roți, încă doi tipi în combinezoane de plastic, cu siguranță cei de la tehnic, vreo doi sau trei gură-cască, un cârd întreg de pescăruși răspândiți pe pietrele plajei, pe gardul din apropiere, pe hotel, pe clădirile mai îndepărtate. În mod neașteptat, sunt tăcuți cu toții. Și oamenii și pescărușii. Iar toți privesc spre silueta întinsă pe plajă chiar la granița apei mării cu nisipul plajei… O siluetă aparent feminină, pentru că, dacă hainele mototolite și ude nu pot fi descrise, din contră, părul este lung și blond deschis. Vopsit, cu siguranță. Un corp neînsuflețit.
Se aude doar clipocitul minusculelor valuri ale mării.
Se fac fotografii, se marchează zona, se caută probe. Un polițist în uniformă stă de vorbă cu unul dintre civili, un martor, probabil cel care a alertat poliția. Ceilalți civili doar se uită. Unul dintre ei are o ținută foarte sport, ca și când ieșise la o alergare matinală, celălalt e un bătrân cu părul creț și alb și cu o barbă venerabilă tot albă, îmbrăcat într-o scurtă groasă de un maroniu anost. Privește oarecum de departe și nu pare că are vreo intenție să se apropie. De la un balcon al hotelului au ieșit doi clienți, un el și o ea. El are o cană în mână, ea – un telefon mobil. Femeia foarte agitată face nenumărate poze.
Între timp, corpul este așezat pe targă și brancardierii îl duc spre ambulanță. Un pescăruș începe să țipe nervos. Apoi încă doi, trei, care bat și din aripi. Se aud și câteva vorbe răstite – tehnicienii par a avea o dispută. Ceilalți tac. Apoi, din nou, se lasă liniștea. Pescărușii gălăgioși și-au luat zborul. Soarele iese de după un nor mare și undeva, în zare, un velier de dimensiuni considerabile se apropie de estuarul râului. Femeia de la balcon l-a zărit și îl pozează, alergătorul a plecat mai departe, bătrânul cu părul alb a dispărut… Vor pleca și polițiștii. Și cam atât.
Luni dimineață,
Cartierul Balta albă, Titan, București, sectorul 3
Sună telefonul și, mârâind, își dorește să fi ales alt ton de apel. Ăsta e îngrozitor de enervant.O melodie tembelă, pe care oricum nu și-o amintește. Dar n-a avut nici timp, nici chef, apoi a uitat și, de altfel, nici nu se pricepe prea bine la asta.
– Da, zice năuc.
Exact după ce a răspuns cu unul dintre cele mai scurte cuvinte din vocabularul său, realizează că nu s-a uitat pe ecran să vadă cine îl sună la ora 6 și ceva… 6:36 mai exact, după cum citește pe ecranul electronic al lămpii de birou.
– Da, repetă sec și enervat.
– Bună dimineața. Domnul Munteanu?
– Cine sunteți? Și ce vreți? La ora asta…
– Scuze. Sunteți domnul Munteanu? Stelian Munteanu?
Se abține să răspundă cu o înjurătură. Evident, nu recunoaște vocea, dar necunoscutul îi cunoaște numele. E mai bine să fie rezervat.
– Da. Cine întreabă?
– Mă numesc Pavel Coman. Bună dimineața, domnule Munteanu.
– Bună dimineața, domnule Pavel.
Apoi tace, așteptând că interlocutorul să precizeze motivul apelului. Privește în jur prin dormitor, încercând să găsească un reper care să-i repornească neuronii adormiți. Și, desigur, motivul sosește imediat, ca întotdeauna.
– Domnule Munteanu, mi s-a spus că puteți rezolva probleme.
– Depinde cine a spus. Fraza asta e ruptă din filme. Nu prea merge chiar așa, la nimereală.
– Mi-a spus un prieten comun. Un băiat cu ochii foarte albaștri, Ionescu pe numele lui.
– Aha, și ce treabă are acel Ionescu… dacă despre el e vorba… cu dumneavoastră? După câte știam, Ionescu nu se ocupă de probleme personale, ci mai curând de cele naționale…
– Sigur că da. Tocmai din acest motiv mi-a spus să vă contactez. Vreau să vă rog să ne întâlnim. Să vă povestesc ce s-a întâmplat.
O clipă glasul apelantului pare că se frânge dureros, apoi continuă sacadat:
– Vă povestesc pe larg când ne vedem.
– Mmm… mi-e teamă că nu pot fi de acord cu o întâlnire, dacă nu știu exact despre ce e vorba.
Apelantul, individul numit Pavel Coman – numele nu-i spune nimic – tace o clipă. Răspunde ezitant:
– Nu știu dacă e bine să vă spun la telefon. Nu e niciun secret, dar pentru mine e o chestiune delicată, vocea îi tremură din nou, fiica mea… fiica mea a murit în Anglia… Cred că a fost ucisă. Sunt sigur… chiar sunt… sigur…
Cuvintele se rostogolesc greu, împiedicat și vocea se stinge. Aude acum doar răsuflarea repezită a celuilalt. Emoția, tensiunea sau vârsta…
Stelian își duce mâna la cap, apoi privește pe geam, soarele ca de vară deja încălzește atmosfera, afară nervozitatea șoferilor din traficul bucureștean e în creștere, claxoanele sunt tot mai dese și mai agresive. La telefon se aude în continuare respirația sacadată a apelantului, apoi un oftat adânc…
– Deci, ne putem vedea azi?
– Da. La Universitate e bine? Paul? La ora 7:30… Ba nu, nu ajung atât de repede. 8 e bine?
– Perfect.
– Cum vă recunosc, domnule Pavel?
– Vă recunosc eu, domnule Munteanu. Mulțumesc.
Și închide fără vreun salut de despărțire. Stelian rămâne privind în gol, neuronii încă n-au repornit, dacă erau funcționali, cu siguranță ar fi refuzat o asemenea întâlnire intempestivă.
Cartea poate fi cumpărată de AICI
