„Toată viața care ne-a mai rămas de Roberta Recchia este unul dintre cele mai frumoase romane italiene din ultimii ani”, anunță o parte a criticii, iar nouă nu ne rămâne decât să ne convingem 😃. Și ca să-ți fie mai ușor, anaarecarti.ro publică azi un fragment în premieră și în exclusivitate.
Editura Trei anunță apariția titlului Toată viața care ne-a mai rămas de Roberta Recchia, în cadrul colecției Fiction Connection. Cartea, tradusă de Anamaria Gebăilă, este o amplă saga de familie ce se întinde de-a lungul a trei generații, îmbinând elemente de thriller, roman de dragoste și Bildungsroman.
Cum o promovează editura
Roma anilor 1950. Marisa și Stelvio se îndrăgostesc. Familia pe care cei doi și-o întemeiază pare desprinsă dintr-un film de dragoste — până când Betta, îndrăgita lor fiică în vârstă de 16 ani, este găsită moartă pe o plajă din apropierea Romei. Tragedia e cutremurătoare. Cuplul se dezintegrează, afecțiunea și buna înțelegere dispar. Însă nimeni nu știe că în noaptea aceea fatidică, împreună cu Betta, se află și verișoara ei Miriam, timidă și introvertită. Și ea – victima unei violențe de nedescris asupra căreia păstrează tăcerea.
Un roman dureros și tandru, care explorează mecanismele rușinii și ale doliului, dar mai ales ale afecțiunii și ale grijii, cu o sensibilitate care încântă și surprinde.
„Un roman de familie captivant, dar și un Bildungsroman alimentat de un foarte subtil filon psihologic. În ciuda cruzimii întâmplărilor relatate, sunt căutate și puse în valoare tandrețea și gingășia, într-un joc al echilibrului de forțe din care se ivește speranța.“ – Tiscali
„Roberta Recchia analizează cu minuțiozitate durerea celor rămași în urmă, a celor care nu mai vor să spună nimic, căci nu mai e nimic de spus. Cu toate acestea personajele vor găsi noi resurse interioare, înțelegând că, deși durerea nu poate fi uitată, poți învăța să trăiești prețuind ceea ce ai. Că întunericul și lumina sunt două fațete ale aceleiași monede. O poveste universală și atemporală.“ – Corriere di Puglia e Lucania
Cine este Roberta Recchia
Roberta Recchia (n. 1972) este licențiată în limbi și literaturi europene și americane. A lucrat o vreme într-o companie internațională de transport maritim. În 2013 a decis să renunțe la munca de birou pentru a se dedica învățământului. Astăzi predă limba engleză într-un liceu din Roma și locuiește, împreună cu Claudio, îndrăgitul ei chihuahua, într-un orășel de pe coasta regiunii Lazio. Toată viața care ne-a mai rămas, publicat în paisprezece țări, este romanul său de debut.
“Toată viața care ne-a mai rămas” – fragment
Leo De Maria chiar ajunsese în cinci minute. Cu o rană la cap, cu trupul chinuit de durerile provocate de accident și cu cauciucurile tocite ale Fiatului Panda, condusese ca un smintit până la Urgențe, rugându-se degeaba de Miriam să rămână trează și întrebând-o tot timpul de ce. De ce îi făcuse asta? Lăsă ce mai rămăsese din cauciucuri pe asfalt, când frână în fața intrării Unității de primiri urgențe. Coborî și ocoli mașina ca s-o ia din nou în brațe; când trecu de prag, găsi targa și pe infirmieri pregătiți. Duilio sunase și-i anunțase; nu uitase cele două cuvinte.
— Am adus sticluțele, spuse Leo, dându-i-le tânărului medic, în timp ce Miriam, pe targă, era luată iute de acolo.
Apoi, cu un firicel de glas, adăugă:
— Cred că nu mai respiră.
Se strădui să repete mai tare, dar cuvintele i se stinseră pe buze, în timp ce targa dispăruse deja dincolo de ușile albe care se mișcau ca aripile unui fluture.
După un sfert de oră, o asistentă îl găsi tot acolo, țeapăn, în picioare, unde se afla când i-o luaseră pe Miriam. Glasul ei ajunse la Leo ca și cum ar fi venit printr-o pâlnie, spunându-i că o resuscitaseră pe Miriam, dar că era în stare gravă. Foarte gravă. Avea nevoie de numărul de telefon al familiei, ca să-i anunțe să vină urgent, dacă nu cumva îi anunțase Leo deja. Fără s-o privească, Leo răspunse că n-avea numărul.
— Dar tu cine ești? întrebă amabil asistenta.
El clătină încet din cap.
— Nu știu.
Asistenta îi văzu rana.
— Ce-ai pățit la cap?
— Nimic.
Ea îl luă de braț cu blândețe și-l duse la chirurgie ca să-l coasă, apoi se duse la intrare, ca să-i spună jandarmului să cheme poliția.
Marisa și Stelvio Ansaldo stăteau încă la masa Corallinei când Antonia bătu la ușă ca să-i spună că sunase Leo să anunțe că prietena lui era în stare gravă la spitalul Fatebenefratelli și să se ducă acolo, fiindcă era posibil să fie ridicat de poliție în foarte scurt timp. Cei trei se uitară îngroziți unul la altul, în timp ce vecina vorbea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După jumătate de oră ajunseră la urgențe, iar Stelvio Ansaldo văzu un băiat brunet stând singur pe o bancă, părând epuizat și cu privirea rătăcită.
Se gândi că mai văzuse scena aceea, dar era atât de tulburat, încât nu-și mai aminti unde.
Corallina alergă spre fratele ei, dădu să-l ia în brațe, apoi îi văzu bandajul de la cap și-și astupă gura cu mâna.
— Ce-ai pățit? Ați făcut vreun accident?
Avea ochii umflați de plâns, căci nu reușise să se abțină pe drumul către spital, în mașina soților Ansaldo, care fuseseră atât de amabili și-o luaseră și pe ea.
— Nu, Coralli’, răspunse el.
— Atunci ce s-a întâmplat? întrebă Marisa, stând în picioare în fața lui.
Era palidă și-i tremurau buzele.
Leo își ridică privirea. O recunoscu îndată, căci o văzuse în ziare.
— A înghițit două sticluțe de metadonă.
— Tu i-ai dat-o? întrebă cu glasul pătruns de mânie.
— Nu, răspunse el liniștit.
Nu-i păsa dacă-l credeau sau nu.
Stelvio se uită la Leo, apoi la soția lui și la Corallina.
— Dar Miriam se droghează? întrebă el neîncrezător.
Ideea că nepoțica aceea atât de timidă și de delicată ajunsese o drogată i se părea de domeniul fantasticului.
— A avut o problemă cu niște somnifere, spuse Corallina. Dar se tratase, adăugă furioasă. Se simțea mai bine!
— A vrut să-și pună capăt zilelor, Coralli’. Nu se simțea mai bine, spuse Leo, uitându-se fix la o crăpătură din podeaua de linoleum bleu.
Marisa simți nevoia să se așeze, iar Stelvio înțelese îndată, o luă de braț și o însoți până la un scaun din apropiere. Rămase acolo, în picioare, lângă ea.
Corallina se uită la fratele ei.
— Cum se simte acum?
— E în comă. Conectată la aparate.
— Și ce-au zis? gemu ea, uitându-se întâi spre Leo, apoi către soții Ansaldo, ca și cum ar fi căutat o vorbă bună de la ei. O să se trezească, nu-i așa?
— Problema nu-i doar dacă se trezește.
Leo trase adânc aer în piept, privindu-și degetele împletite, care-i tremurau incontrolabil. De fapt, simțea că tremură tot și pe dinăuntru, și pe dinafară, ca și cum ar fi fost sfârșitul lumii.
— Problema e cum se trezește.
Nu mai spuseră nimic, cântărind fiecare cuvintele acelea. Atunci Stelvio se uită țintă la Leo De Maria și-și aminti. Recunoscu disperarea pe care o încercase el însuși. Rătăcirea aceea, senzația de singurătate care te copleșește când jumătate din trupul tău se scufundă. Când ești tânăr și abia dac-ai visat la fericire, abia dac-ai mângâiat-o; și-o vezi cum ți-e smulsă din brațe.
— Se trezește, spuse el încrezător, pe un ton hotărât.
Încă avea nevoie să creadă în minuni; odinioară, văzuse una.
— Se trezește, Leo, repetă.
Leo De Maria își ridică privirea și întâlni ochii lui Stelvio Ansaldo, care-i făcea semn că da, cu convingere. Apoi începu să plângă ca un copil, în brațele surorii sale.
Marisa Ansaldo se dusese să-i dea telefon Emmei, în America, și atunci și-au făcut apariția în sala de așteptare cei doi polițiști de serviciu. Jandarmul care-i însoțise înăuntru l-a indicat pe Leo cu un singur gest, abia schițat, căci le povestise la telefon tot restul. Ei au dat din cap și i-au făcut semn că poate să plece, căci de-acum era de competența lor. Când îi văzu că se apropie, Corallina înțepeni, iar inima începu să-i bată atât de tare, încât o simțea până în gât.
— Actele, vă rog, spuseră ei, adresându-li-se amândurora.
Corallina își luă îndată geanta.
Leo ridică privirea, iritat.
— De ce-i ceri și ei actele?
— Arătați actele, nu e treaba dumneavoastră, îl apostrofă enervat celălalt.
Corallina îl strânse tare de braț pe fratele ei, privindu-l rugător să stea liniștit, în timp ce cotrobăia printre lucrurile ei.
Polițiștii au luat ambele documente, le-au deschis, zăbovind asupra fotografiei Corallinei, care stătea cu privirea plecată. Unul dintre ei a ieșit, ca să verifice prin stație.
— O cunoști pe Miriam asta? îl întrebă pe Leo agentul care rămăsese acolo, pe un ton mai puțin formal și cu un puternic accent napolitan.
Leo făcu semn că da.
— Ce relație aveți?
— Suntem împreună.
— Și de metadonă de unde a făcut rost?
— Nu știu.
Polițistul se prefăcu surprins.
— Cum așa? Sunteți împreună și nu știi de unde ia metadonă iubita ta?
— Miriam nu-i vreo drogată! îi răcni Leo în față, ridicându-se brusc.
Polițistul făcu un pas înapoi.
— Stai cuminte, că altfel te duc la secție fără să mai stăm de vorbă pe-aici, îl amenință.
Leo făcu un gest de sfidare cu bărbia.
— Ia, du-mă la secție! Acolo vreau și eu s-ajung!
Polițistul îl privi nedumerit.
— Du-mă, că spun tot. Da’ vorbesc numai cu procurorul Castagnoli.
— Castagnoli? întrebă încruntat polițistul. Cine mai e și Castagnoli ăsta?
Leo se uita drept în ochii lui. De-acum nu mai avea de ce să se teamă.
— Ăla cu cazul Ansaldo.
Polițistul rămase stană de piatră.
— Ce treabă ai tu cu cazul Ansaldo?
Șopti întrebarea, deoarece mai-mai că acum se temea el.
Leo se uită spre Stelvio Ansaldo, care îl privea cu nădejdea unui tată care speră să umple ceea ce e de neumplut cu mirajul acela al dreptății pe care i-l oferea Leo.
— Du-mă la Castagnoli și spun tot ce știu, zise Leo dintr-o suflare.
Ludovico Castagnoli se pensionase în luna septembrie a anului 1981, convins fiind că, pentru el, cazul Ansaldo fusese un blestem. Soția îl părăsise, pretinzând o alocație mare, partidul pentru care intenționa să candideze la Camera Deputaților la următoarele alegeri îl debarcase, uneori presa lansa încă oarece împunsături despre desfășurarea anchetei de la Torre Domizia, aruncând umbre asupra unei cariere pe care el o considera ireproșabilă.
Astfel, la tribunalul de la Civitavecchia, după unele tergiversări și treceri de la unul la altul, în februarie 1982, procuroarei Anita Perrillo, o doamnă energică, și ea în prag de pensionare, i se puseseră în brațe trei cutii și un teanc de dosare în care cei dinaintea ei adunaseră documentele despre cazul Ansaldo. Deși fără entuziasm, se apucase să răsfoiască, să citească, să sublinieze câte ceva cu creionul, să se uite la fotografii, încercând să nu cedeze tentației de a-și feri privirea.
În cele din urmă, cu pragmatismul ei caracteristic, ajunsese la concluzia că fusese nevoie de trei cutii mari și patru dosare ca să se stabilească următoarele: Elisabetta Ansaldo murise. Indignată, îl convocase pe plutonierul Nardulli ca să-i ceară socoteală pentru toate lipsurile din dosare, pentru anchetele incomplete, dar el, calm, explicase pe baza faptelor că făcuse ceea ce se putuse face. Atunci, Anita Perrillo se uitase la el uluită și-i spusese:
— Și ceea ce trebuia să se facă, asta când aveați de gând să faceți?
Nardulli plecase abătut. Acum trebuia să răspundă și pentru indolența lui Castagnoli.
Procuroarea Perrillo dăduse dispoziții să se redeschidă ancheta, dar angrenajul investigațiilor se urnea greu, căci nimeni n-avea chef să se ocupe iar de cazul acela. Datele erau cele din dosare, iar timpul care trecuse sigur n-ar fi ajutat, dădeau de înțeles cei vizați. Ea s-a certat cu toți. Cu polițistul, cu comisarul, ba chiar și cu soțul ei, care-o sfătuia să nu facă o obsesie din cazul acela, căci în iunie se pensiona și, în sfârșit, aveau să stea în curte, la Ischia, să se bucure de nepoți.
Ea simțea că era datoare să facă un efort pentru părinții aceia, care n-aveau să aibă vreodată nepoți de la fiica lor. Apoi, într-o dimineață, la șase, în timp ce privea pe fereastră portul din Civitavecchia sorbind dintr-o cafea caldă, primi acasă un telefon care avea să marcheze o întorsătură în cazul Ansaldo.
Porni imediat spre Roma, unde îi pregătiseră deja un birou la tribunal, ca să ia depoziția unui anume Leo De Maria, în vârstă de douăzeci și doi de ani, fără antecedente, care susținea că deține informații despre cazul Ansaldo. Când ajunse și coborî din spatele mașinii de serviciu, o întâmpină un coleg vechi, Giovanni Bassi, care, în timp ce o conducea, îi spuse, aproape scuzându-se, că acest De Maria nu voise să răspundă la întrebările adresate de ei și că voia să discute numai cu procurorul de caz. Spera să nu fie vreun mitoman, pentru că i-ar fi părut rău s-o facă să piardă vremea, dar ea îi răspunse că procedaseră corect.
Când intră în cameră, Leo se uită la ea neîncrezător; nimeni nu-i spusese că Ludovico Castagnoli se pensionase. Procuroarea Perrillo se așeză, îl liniști, îi spuse că acum ea conducea ancheta și se uită la el cu subînțeles, ca să-l facă să priceapă că se schimbase treaba. Îl întrebă dacă vrea un pahar cu apă sau o cafea. Leo clătină din cap.
— Te-ascult, îi spuse pe un ton liniștit.
În ochii băiatului aceluia epuizat zărea ceva care-o făcea să spere.
Atunci el începu să povestească tot ce se întâmplase, din seara aceea de ianuarie în care o necunoscută îi ceruse Phentatyl în timp ce vindea droguri în fața chioșcului de pepeni.
