Autor: Adriana Săftoiu
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Trei
Anul apariției: 2022
Traducere:
(Probabil că mă vei acuza de favoritisme, mai ales că ştii că de obicei refuz – cât mai elegant, sper eu! – cărţile pe care autorii români şi/sau editurile mi le propun spre recenzare. Probabil că te întrebi dacă nu cumva Adriana Săftoiu are vreo pilă la şefa blogului, având în vedere că tocmai ai intrat să citeşti recenzia-scrisoare la cartea ei, “Simfonia semnelor”. Şi probabil te gândeşti că mă are cu ceva la mână…
Şi adevărul este că… ai dreptate în toate privinţele 🙂 !
Prietenia mea cu Adriana datează dintr-o eră îndepărtată, pe când, în bucătărioara din Militari plină de fumul ţigărilor noastre, rezolvam exerciţii de gramatică spaniolă, la care ea era imbatabilă, iar eu – varză! Deci da, putem spune, inclusiv, că mă are cu ceva la mână 🙂 !
Prin urmare…)
Dragă Adriana,
Ai aşaaaa un obicei de a mă trage de mânecă şi de a mă face să-mi îndrept privirea spre realităţi la care eu nu am acces sau cu care nu mi-am bătut niciodată capul!
Am păţit-o cu primul tău titlu. „Cronică de Cotroceni” m-a invitat să asist la evenimente, discuţii şi scene în care ai fost direct implicată, din perioada în care pe cartea ta de vizită scria “consilier prezidenţial şi purtător de cuvânt al preşedintelui României”. Desigur, spre exasperarea ta, printre atâtea mărturii esenţiale despre politica la vârf, printre atâtea amintiri despre cele mai importante personaje din epocă, eu, amatoare de cancanuri după cum ştii, am căzut de pe canapea de entuziasm când am citit despre fusta roşie care se aşezase pe biroul preşedintelui 🙂 !
“Simfonia semnelor”, despre o comunitate din România la care puţini dintre noi se gândesc
Şi iată că o păţesc din nou, cu ultima ta carte. Căci “Simfonia semnelor” vorbeşte despre o comunitate din România la care puţini dintre noi se gândesc. Pentru care şi mai puţini fac ceva.
Comunitatea surzilor.
În perioada în care ai activat în Comisia pentru Drepturile Omului, ai avut prilejul să cunoşti această lume în profunzime după ce reprezentanţii ei v-au bătut la uşă în încercarea… ce ironie!… să se facă auziţi. Să atragă atenţia asupra unor aspecte care ni se revelează ca absolut elementare dacă ne oprim puţin din goana aceasta continuă în care s-a transformat viaţa noastră şi reflectăm la cei de lângă noi.
Să le luăm pe rând.
La spital, la poliţie, la tribunal, surzii nu se pot face înţeleşi
Interacţiuni absolut banale pentru noi, auzitorii, devin piedici de netrecut pentru surzi. La spital, la poliţie, la tribunal, ei nu se pot face înţeleşi. La ghişeul unde trebuie să-şi plătească impozitele, de exemplu, se lovesc de lipsa unui interpret şi, sinceră să fiu, stau şi mă întreb de ce s-ar agita să achite taxele impuse de un stat care îi ignoră total şi care face pe surdul când vine vorba de drepturile hipoacuzicilor.
Pentru surzi e o dramă. Le este rușine să recunoască că nu înțeleg ce citesc, semnează ca proștii orice le pui în față, nu se consultă sau nu iau cu ei un auzitor și, uite‑așa, își pierd case, averi, ajung în niște situații de viață limită. Sunt ei orgolioși, dar legea nu ar trebui să le permită să meargă în instanțe fără interpret.
Florica Iuhaş, unul dintre puţinii interpreţi autorizaţi din România
Statul nu doar că îi ignoră pe hipoacuzici, dar îi condamnă practic la eşec
În şcolile obişnuite, copiii care nu-şi pot auzi profesorii nu au nicio şansă în competiţia cu colegii lor. Au nevoie de manuale adecvate, de o programă şcolară modificată, de ore suplimentare, de mai mult timp la examene, de dascăli specializaţi în limbajul semnelor. Cu câteva excepţii, nu au nimic din toate acestea. Mulţi dintre ei nici nu mai ajung să susţină examenul de bacalaureat, ce să mai vorbim de o facultate? Până şi cei care urmează cursurile unei şcoli profesionale, abia reuşesc să-şi găsească o slujbă. Statul nu doar că îi ignoră, dar îi condamnă practic la eşec.
Un surd, indiferent câtă şcoală are, va scrie cu greşeli majore, lovindu-se adesea de ironiile celor din jur. Ce nu ştiu însă cei care aud perfect (deşi tot cu picioarele scriu!) este că persoanele cu deficiențe de auz scriu, “traducând” din limbajul semnelor. Or limba lor nu are cuvinte de legătură, prepoziţii, conjuncţii. Verbele nu se conjugă. Pentru mulţi dintre termenii pe care noi îi folosim în mod uzual nu există “semne” corespondente.
O propoziție de tipul „Eu vin mâine la tine“, transpusă de un surd în scris, este: „Eu mâine vin tine“ (…) Aceasta e principala cauză pentru care numărul elevilor surzi care reușesc să ia un examen la limba și literatura română e infim. Profesorul corector nici măcar nu mai ajunge să evalueze conținutul, pentru că se izbește de ortografie, de punctuație, de construcția frazei. Lucrările intră la comun, sunt repartizate aleatoriu, așa încât acel profesor nu va ști că e lucrarea unui elev surd și nu a unui elev agramat.
Adriana Săftoiu
„Simfonia semnelor” – cum am putea noi, ceilalţi, s-o auzim?
“Nesimţirea acestui stat” (ca să-ţi preiau expresia care îţi trădează revolta şi indignarea) merge chiar mai departe. După ce că îi ignoră pe surzi şi îi condamnă la eşec, nu face niciun efort ca noi, auzitorii, să conştientizăm prăpastia în care îi lăsăm să se scufunde pe semenii noştri. Căci, exceptând astfel de iniţiative singulare, cum este cartea ta, cum am putea să ne familiarizăm cu situaţia lor? Cum am putea să realizăm cu ce se confruntă şi care sunt adevăratele bătălii pe care le au de dus aceşti oameni?
Dacă i-am înţelege, atunci poate că am face fiecare dintre noi ceva. Căci eu chiar cred, parafrazând titlul ultimului capitol al cărţii tale, că putem fi mai buni decât statul care ne guvernează.
Toate istoriile relatate în carte, spuse de oameni reali, cu nume şi prenume, toate scenele decupate din viaţa lor de zi cu zi m-au făcut să tresar… Iar când le-am povestit mai departe apropiaţilor au avut aceeaşi reacţie ca mine: “Pffff, nu m-am gândit niciodată la asta!”.
Însă momentul în care m-am simţit cu adevărat ruşinată şi m-am bucurat că nu era nicio oglindă prin preajmă a fost acela când am realizat că oamenii aceştia, uitaţi de stat şi ignoraţi sau toleraţi de societate, fac eforturi uriaşe pentru a se înţelege cu noi, auzitorii. În timp ce noi, care avem toate abilităţile intacte, toate “armele” încărcate, nu facem absolut nimic pentru a ne întelege cu ei. Practic, am lăsat totul pe umerii lor, pe principiul “Dacă sunt surzi, să se descurce”.
Poate că ar trebui să ne întoarcem privirea spre cei mici şi să învăţăm de la ei
Şi poate că ar trebui să ne întoarcem privirea spre cei mici şi să învăţăm de la ei. În carte sunt descrise scene de-a dreptul emoţionante în care copii auzitori şi copii surzi se joacă împreună, fără să bage în seamă diferenţele dintre ei, primii învăţând repede câteva dactileme care să-i ajute să comunice mai uşor cu colegii lor hipoacuzici.
“Ce semnifică semnul de pe coperta cărţii tale?”, te-am întrebat pe whatsapp în timp ce-ţi citeam cartea. “Interpret, cuvânt şi verbul înseamnă. Toate trei, diferenţa o face contextul”, mi-ai răspuns tu.
Păi, dragă Adriana, cam acesta este contextul: într-o Românie în care aproximativ 30.000 de oameni sunt surzi, înseamnă că tu eşti unul dintre acei foarte puţini interpreţi care şi-au pus verbul în slujba lor. Ajutându-ne pe noi, ceilalţi, să nu mai fim surzi, orbi şi… nepăsători.
Cu drag,
Ana
De fiecare dată când aud îndemnul de a fi toleranți față de persoanele din grupuri vulnerabile sau diferite de majoritate, primul impuls e să mă ridic în picioare și să protestez. Tolerant în mintea multora înseamnă ceva de bine, sufletist, empatic. Nicidecum. Toleranța e o formă de dispreț pasiv, un refuz drapat într-o politețe impusă de reguli sociale minimale de a interacționa cu respectivele persoane, cu cauza și efectul pentru care cel din apropierea ta e altfel. Pot să tratez cu toleranță un prost, un neisprăvit, dar nicidecum o persoană diferită de mine din cauza unei dizabilități sau apartenențe la un alt grup decât cel din care fac eu parte.
Adriana Săftoiu
