Ce faci când auzi că Laszlo Krasznahorkai are un stil dificil și hipnotic, cu fraze lungi care ocupă pagini întregi, din care uneori lipsește punctuația tradițională?! Păi, fie te repezi să-l citești, fie îl lași pentru vremuri mai bune și mai liniștite 😅…
În ceea ce mă privește, eu una mi-am propus să fac, mai întâi, cunoștință cu laureatul Nobel pentru Literatură 2025 și abia apoi, dacă e cazul, să aștept vremurile acelea mai potrivite. Așa că începem cu un fragment din Satantango, pe care ni l-a pus la dispoziție editura Trei până va fi gata noul tiraj cu cele două titluri traduse deja la noi (Satantango + Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim) și care vor fi disponibile în librării din 27 octombrie. (Dacă te grăbești, le poți precomanda, să știi…)
Cum promovează editura romanul Satantango
Într-un sat pustiit din Ungaria, într-o atmosferă înecată în mucegai, rugină și putrefacție, personajele din Satantango caută din răsputeri să-și aleagă un drum în viață, să găsească răspunsuri și să supraviețuiască.„Știi, dansul e slăbiciunea mea”, spune unul dintre ele — și, dansând, uită cu toții de nenorocirea pe care o lasă în urmă, de putregaiul care macină lucruri, de clădiri care cad pe oameni.
Totul e mișcare, dans în Satantango: personajele, care-și părăsesc casa în căutarea unei fantezii; natura, care ocupă cu repeziciune locul lăsat gol de oameni și freamătă nevăzut; destinul, care îi ține pe toți într-o așteptare nestatornică, ispitindu-i cu semnele salvării; chiar și timpul are zvâcniri neașteptate, ordonând materia după principii stranii. Și totul se petrece în virtutea unei așteptări al cărei sfârșit nu se întrevede, al cărei adevăr e încă departe.
Roman ecranizat în 1994, în regia lui Béla Tarr.
„Un roman genial… Un scriitor vizionar.” The Guardian
„Un roman profund, tulburător.” James Wood, The New Yorker
„Prin intensitatea și originalitatea prozei sale, László Krasznahorkai este unic printre romancierii europeni. Unul dintre cei mai misterioși artiști ai momentului.” Colm Tóibín
„Satantango contopește frânturi de carnaval, religie, comedie neagră, politică, folclor într-o alegorie cu final deschis. Este un roman despre poveștile pe care nu le spunem ca să trăim și despre poveștile pe care le spunem altora ca să-i controlăm.” The Telegraph
Satantango – Fragment
Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos‑Foarță
II
ÎNVIEM
Ceasul de pe perete, de deasupra capetelor, arată zece fără un sfert, dar la ce altceva s‑ar fi putut aștepta: ei știu prea bine la ce servesc neoanele de pe tavanul înțesat de fisuri fine ca o plasă, neoane care zumzăie, dându‑ți dureri de cap, ecoul etern al zgomotului de uși trântite ca după un plan, cizmele grele cu blacheuri în formă de semilună, care izbesc, scoțând scântei, armura din plăci de keramit a neobișnuit de înaltelor coridoare, după cum bănuiesc și de ce nu ard lămpile din spate și de ce peste tot domnește un semiîntuneric extenuant, și aproape că sunt pe cale de a se prosterna, cu admirație și o satisfacție complice, în fața acestui sistem excelent elaborat, dacă de data asta nu tocmai ei doi, ghemuiți pe banca lustruită de sute și sute de fese, ar fi nevoiți să pândească clanța de aluminiu a ușii cu numărul douăzeci și patru, pentru ca, după câștigarea accesului în spațiul dindărătul ei, să li se ofere acele („nu mai mult de…“) două‑trei minute, timp în care ar avea șansa să risipească „umbra unei bănuieli iscate“. Căci despre ce altceva ar putea fi vorba, dacă nu despre o absurdă neînțelegere care, fără doar și poate, e pricinuită de un funcționar cu o mare, de netăgăduit, tragere de inimă, dar cam prea zelos?… Timp de minute întregi, cuvintele reciproc anihilatoare par să se învolbure într‑un vârtej lipsit de țel, închegându‑se apoi în fraze precare și dureros de inutile, care — precum un pod construit în doru’lelii, ce pârâie sub greutatea primilor trei pași, prăbușindu‑se cu un trosnet fatal — deocheate parcă, iar și iar, valsează între ștampila și formula de adresare de pe hârtia înmânată cu o seară înainte. Formularea exactă, reținută și bizară („… umbra unei bănuieli iscate…“) nu lasă loc niciunui dubiu asupra faptului că nu pentru a‑și dovedi nevinovăția, a cărei negare sau luare în considerație n‑ar fi decât o pierdere inutilă de timp, fuseseră ei convocați acolo, ci pentru a avea ocazia de a da declarații (în legătură cu un caz de mult uitat), în cadrul unei discuții libere despre apartenența și identitatea lor, și poate că va urma și modificarea unor date personale.
Pe parcursul lunilor trecute, care uneori păreau infinit de lungi, perioadă de timp în care, din cauza unei stupide și nesemnificative divergențe de păreri, fuseseră smulși din curgerea însuflețită a vieții, anterioara lor luare de poziție, aproape neserioasă, se transformase în convingere, iar acum, dacă ar fi cazul, la întrebările a căror esență ar putea fi concentrată în termenul de „principiu călăuzitor“ ar ști să dea răspunsul corect cu o siguranță impresionantă, fără zbucium și spasme interioare torturante: astfel că nu pot avea parte de surprize. Iar în ceea ce privește starea asta autodistructivă și marcată de temeri, care revenea mereu, o pot trece liniștit „în contul amar al vremurilor trecute“, căci „nu există om care să iasă nevătămat din acel gulag“. Limba mare se apropie deja de numărul 12 când, cu mâinile la spate și pași elastici, dinspre scări apare un ofițer de gardă, cu ochi apoși și aproape incolori — se vede clar — care privesc în gol, apoi privirea‑i redobândită se stabilește asupra celor doi indivizi bizari, obrajii lui, până atunci de un cenușiu ca de mort, prind puțină culoare, se oprește, se ridică pe vârfuri, după care, cu o grimasă obosită, se răsucește pe călcâie și, înainte de a dispărea din semicercul palierului, își ridică privirea spre celălalt ceas plasat sub tăblița cu FUMATUL INTERZIS și pielea îi redevine cenușie. „Cele două ceasornice, îl liniștește cel înalt pe tovarășul său, indică simultan două feluri de timp, ambele relativ inexact. Al nostru, cel de aici — îl arată, ridicându‑și în aer arătătorul deosebit de lung și subțire — rămâne prea mult în urmă, iar cel de afară… nu măsoară timpul, ci eternitatea aservirii, cu care noi avem de‑a face exact cât are de‑a face ramura cu ploaia: adică suntem neputincioși în fața ei.“ Deși vorbește în șoaptă, vocea lui masculină, gravă și rezonantă umple coridorul pustiu. Tovarășul lui, pe care se vede din prima că „este considerabil diferit“ de bărbatul radiind siguranță de sine, tărie și determinare, își ațintește privirea stinsă a ochilor ca niște nasturi asupra chipului ce trădează trecerea prin multe încercări, și întreaga lui ființă este pătrunsă de o vagă admirație. „Ramură și ploaie… — degustă cuvintele ca pe un vin vechi și nobil căruia, îngândurat, vrea să‑i determine anul, cu acea renunțare apatică sau blazată că treaba asta oricum îl depășește. — Ești poet, prietene, ți‑o spun eu!“ adaugă, dând din cap de parcă s‑ar fi speriat că, din greșeală, rostise un adevăr. Alunecă mai încolo pe bancă, astfel încât capul să‑i ajungă la același nivel cu al tovarășului său, își înfundă mâinile în buzunarele paltonului, ticsite de șuruburi, bomboane Negro, o ilustrată cu un peisaj marin, cuie, o lingură de alpaca, o ramă de ochelari și pastile de Calmopyrin, unde degetele sale dau de hârtia pătată de transpirație, iar fruntea i se umple de broboane de sudoare. „Dacă n‑am fi dat‑o‑n bară!“ îi iese pe gură fără să vrea, însă e prea târziu — deși ar fi vrut — să‑și retragă cuvintele. Pe fața individului mai înalt ridurile se adâncesc, buzele i se subțiază, pleoapele‑i coboară, nici el nefiind în stare să‑și reprime furia înviată brusc. Cu toate că — o știu amândoi — făcuseră o greșeală când, de dimineață, solicitând o explicație imediată, au dat buzna pe ușa respectivă, neoprindu‑se până la ultima cameră; nu numai că n‑au primit vreo explicație, „șeful“ rămas perplex nici măcar n‑a stat de vorbă cu ei, ci a dat un ordin scribălăilor din camera alăturată („Ia verificați cine‑s ăștia!“) și s‑au și trezit dincolo de ușă. Cum au putut să fie atât de tâmpiți? Să fi comis o greșeală?! Acumulează greșeli peste greșeli, de parcă nici astea trei zile nu le‑ar fi suficiente ca să scape de ghinion. Întrucât de când au putut inspira iarăși, profund, aerul proaspăt și liber, având impresia, în timp ce hoinăreau pe străzi colbuite și prin parcuri pustii, că renasc la vederea naturii îmbrăcate în straie galben‑aurii de toamnă, prinzând noi puteri de la expresia visătoare a femeilor și bărbaților care le ieșeau în cale, de la capetele plecate sau privirea leneșă a puberilor triști, care se strecurau pe lângă ziduri, de atunci îi urmărește, ca o umbră, un ghinion până acum necunoscut, lipsit de formă, amenințător și inevitabil, stârnit de străfulgerarea unor ochi sau trădându‑și prezența printr‑un simplu gest. Iar culmea a toate acestea a fost scena („Să nu mă cheme Petrina, dacă nu‑i înspăimântătoare…“) din seara trecută, în gara pustie, când, bănuind, cine știe de unde, că au intenția de a‑și petrece și noaptea aia acolo, pe banca de lângă ieșirea pe peron, pe ușa turnantă a intrat un lungan cu fața plină de coșuri, îndreptându‑se fără ezitare spre ei și punându‑le în mână citația. „Asta n‑o să se mai termine niciodată?“ i‑a spus ăla mai înalt curierului cu mutră bleagă, și întrebarea asta răzbate acum din vorbele tovarășului său mai scund, care rupe tăcerea: „Măi, ăștia o fac, așa‑zicând, dinadins…“.
Celălalt zâmbește mofluz. „Nu‑i cazul să faci pe tine. Mai bine aranjează‑ți urechea. Că iar e clăpăugă.“ La care cel în cauză, ca unul prins în flagrant, își duce mâna la urechea cât un evantai, neverosimil de mare, încercând să și‑o îndrepte, în timp ce, printr‑un rictus, scoate la vedere gingiile‑i fără urmă de dinte. „A fost voia sorții“, spune. Individul mai înalt îl examinează îndelung, cu sprâncenele ridicate, apoi întoarce capul. „Mamă, ce urât ești!“ se crucește, privindu‑l din când în când, de parcă nu i‑ar veni să‑și creadă ochilor.
Clăpăugul se dă la o parte posomorât, capul lui cât o pară e înghițit de gulerul ridicat al paltonului. „Aspectul nu e totul…“ mormăie ofensat. În clipa aceea, ușa camerei se deschide și un bărbat cu nasul turtit și alură de luptător iese cu mare zgomot, dar în loc să le acorde atenție celor doi, care se reped să‑l întâmpine (și să le spună: „Poftiți, vă rog!“), trece pe lângă ei cu pas apăsat, apoi dispare îndărătul unei uși de la capătul coridorului. Indignați, se uită unul la altul, apoi un timp tropăie din picioare cu hotărâre, precum unii ajunși la capătul răbdării și cărora le lipsește foarte puțin până la a comite ceva de neiertat, când ușa iar se deschide brusc și un omuleț scund și bondoc își scoate capul. „Dhumneahvoastră ce hașteptați, văh hrog?“ întreabă batjocoritor, emițând un „ahaa“ deloc potrivit situației și deschizându‑le larg ușa. În încăperea mare, aducând a depozit, cinci‑șase bărbați în haine civile stau gârboviți peste birourile lor masive și uzate, deasupra lor pâlpâie câte un neon răspândind o lumină ca o aură, întunericul acumulat de‑a lungul anilor stă ghemuit în colțurile lăturalnice, până și razele de lumină filtrate prin jaluzele se volatilizează, înghițite parcă de aerul stătut ce se ridică dinspre podea. Conțopiștii scriu în tăcere (unii poartă mânecare negre, prinse cu elastic, alții au ochelarii împinși spre vârful nasului), și totuși: în sală se aude un șușotit continuu; unii se uită la ei chiorâș, de parcă ar pândi momentul când un gest involuntar, ivirea unor bretele ponosite de sub paltonul bine periat sau a unor șosete găurite din pantofi îi va da de gol. „Ce naiba‑i aici!“ se revoltă ăla mai înalt, apoi, după ce trece primul pragul încăperii cât o celulă, se oprește stupefiat, căci înăuntru dă cu ochii de un ins în cămașă, târându‑se în patru labe pe podea și căutând înfrigurat ceva pe sub biroul său. Dar nu‑și pierde cumpătul; înaintează câțiva pași, se oprește, își pironește privirea în tavan ca unul care, din delicatețe, se face că nu observă situația penibilă în care se află celălalt. „Stimate Domn! i se adresează pe un ton catifelat. N‑am uitat și nu vom uita care sunt îndatoririle noastre. Acum suntem aici și am dori să dăm curs rugăminții dumneavoastră, conform căreia veți binevoi a sta de vorbă cu noi, după cum reiese din scrisoarea dumneavoastră care ne‑a fost înmânată ieri‑seară. Suntem cetățeni de… Devotați acestei țări, de aceea de bunăvoie, bineînțeles, ne oferim serviciile, de care, permiteți‑mi să vă amintesc, de ani de zile, ce‑i drept doar sporadic, ați avut bunăvoința de a face uz.
Cum ne poți susține
! IMPORTANT ! Dacă dorești să susții mica echipă de la anaarecarti.ro, cumpără cărțile care te interesează prin intermediul blogului nostru. Vei găsi în articolele noastre linkuri către diferite librării online. Poate fi orice carte, nu e musai să fie din cele prezentate pe blog.
Dacă o faci, pe tine nu te costă nimic în plus. Însă mie și lui Oliver gestul tău de gentilețe ne aduce un mic comision care ne ajută să facem mai departe lucrul la care ne pricepem cel mai bine – să-ți vorbim despre cărți. Dar, mai ales, ne aduce bucuria de a vedea că, deși ne desparte un ecran, ești alături de noi și ne înțelegi și apreciezi eforturile noastre de zi cu zi de a rămâne cel mai pătimaș blog de carte din România. Și, desigur, blogul tău preferat 🥰❤!
