“Prețul aurului. Sinceritate incomodă” de Maria Olaru este un volum de memorii pe care am așteptat cu mare nerăbdare să-l țin în mâini. De ce?
@Pentru că scurta (din fericire!) intersectare pe care am avut-o cu gimnastica în copilărie mă determină să cred că pasajele din carte apărute deja în presă şi care descriu experienţele horror trăite de micuţele sportive la antrenamente SUNT ABSOLUT REALE. Mai mult chiar, suspectez că Maria Olaru a fost blândă în a descrie anumite situaţii, temându-se probabil de eventuale procese. Dacă nu mă înşel profund, atunci avem de-a face cu o carte document pentru o ţară celebră şi azi la nivel mondial pentru că “a dat-o” pe Nadia Comăneci.
“Prețul aurului” te face să întelegi cum se naște graţia din durere
@Pentru că în sfârşit vei înţelege cum se naște graţia din durere. Poate te-ai gândit la asta când ai văzut o gimnastă evoluând cu ATÂTA GRAŢIE pe bârnă, dar sunt sigură că nu ţi-ai imaginat că în spatele acelui exerciţiu e ATÂTA DURERE. Şi, atenţie!, aici nu vorbesc neapărat de corecţiile fizice aplicate gimnastelor de antrenori/părinţi. Ci de durerea unui copil fără copilărie (lucru pe care îl înţelege abia la maturitate), de repetarea la infinit a elementelor care în final vor alcătui un exerciţiu de… 90 de secunde, de lacrimile unei fetiţe care vede că a eşuat într-o competiţie după toate acele antrenamente atât de dure.
@Pentru că nu mă interesează discuţia care deja a încins internetul şi anume: “De ce a scris abia acum Maria Olaru această carte?”. NU MĂ IN-TE-RE-SEA-ZĂ! În schimb, eu răspunsul la o altă întrebare aş vrea să-l primesc (sau să mi-l dau): MERITĂ? Merită toate acele medalii o astfel de “copilărie”?
@Pentru că, tot din pasajele apărute în presă, am înţeles că e o carte foarte bine scrisă!
Ce spune Maria Olaru despre cartea ei
„Dragă cititorule, îţi propun să facem cunoștinţă. Eu sunt Maria. Maria Olaru, gimnasta… Dar dacă vrei să mă cunoşti mai bine pe mine, Maria, sportivul şi omul deopotrivă, trebuie să ai răbdare. Viaţa mea nu se poate povesti în 34 de rânduri, atâtea câţi ani am. Asta pentru că în aceşti 34 de ani mi s-au întâmplat atâtea lucruri cât într-o viaţă de om. Aşadar, îţi voi spune povestea mea… Cum am ajuns să fac gimnastică? A fost o pură întâmplare…
Ba nu! Pentru că, așa cum am aflat de la un înțelept, nimic important, pe lumea asta, nu e întâmplător… Sportul m-a format şi m-a pregătit pentru viaţă, contribuind mult la integrarea mea în societate, conferindu-mi în acest sens calităţi indispensabile. Ca fostă sportivă de înaltă performanţă sunt obişnuită cu disciplina, programul riguros, călită psihic în numeroasele antrenamente şi competiţii, cunoscând deopotrivă gustul dulce al victoriei şi pe cel amar al înfrângerii. Sportul m-a consacrat şi tot ceea ce sunt astăzi, datorez sportului. Asta sunt, asta este povestea mea.”
Ce spune Cătălin Tolontan, pe care Maria Olaru l-a rugat să semneze prefaţa cărţii:
„Un copil povestește scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beție ale mamei și vorbește despre iubirea lor, după care a tânjit și pe care, deseori, a simțit‑o. Un copil ajunge în sala de gimnastică și ridică ochii către norocosul șir de antrenori admirând‑o și bătând‑o. O relație tandră și nepermisă. Bătaie, cafteală, atingere, „mângâiere”, pedeapsă, altoială, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, și tot atâtea generații de fete și băieți care au suportat o educație cu palma. Un copil povestește, în numele nostru, cum ne‑am furat‑o acasă, la școală, în ateliere, la rude și în internate. Un copil a trăit toate aceste lucruri. Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută și campioană olimpică. […]
E despre un copil care are puterea să vină și să‑și apere antrenorii, scriind că Bellu și Bitang n‑au avut nici o vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar cartea aduce ceva și în acest misterios episod. E despre un copil care și‑a iubit părinții, antrenorii, supraveghetorii și pe toți cei de la care n‑a pretins nimic. Și pe care nici azi nu‑i acuză. Nimic din ce scrie Olaru nu coboară. Cartea e necesară și insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Își cunoaște valoarea, își amintește efortul.”