Editura Trei anunță lansarea în luna aprilie a romanului “Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor” de Cristina Campos. Iar anaarecarti.ro publică azi în premieră și în exclusivitate un fragment de-a dreptul tulburător.
Tradus din limba spaniolă de Ana-Maria Tamaș, romanul a fost ecranizat în 2021 în regia lui Benito Zambrano.
Cum promovează editura Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor
Deschizând vechiul cuptor cu lemne, mirosul de pâine proaspăt coaptă i-a mângâiat sufletul Marinei. A închis ochii și a inspirat încet. Mirosul copilăriei. Mirosul de acasă.
În iarna anului 2010, într-un orășel de pe insula Mallorca, Anna și Marina, două surori despărțite în tinerețe, se reîntâlnesc pentru a vinde brutăria moștenită de la o femeie misterioasă pe care cred că nu o cunosc. Sunt două femei cu vieți foarte diferite. Anna abia dacă a pus piciorul în afara insulei și este încă măritată cu un bărbat pe care nu-l mai iubește. Marina călătorește prin lume lucrând ca medic voluntar pentru o organizație umanitară. În încercarea de a descifra taina moștenirii, rănile adânci ale trecutului sunt răscolite, umbrele conflictelor de mult uitate revin, iar anii destrămați în tăceri și regrete își torc povestea cu amintiri și noi începuturi.
„Cred că romanul a anticipat acest moment de emancipare feminină pe care îl trăim. Este o călătorie foarte interesantă a două surori, o călătorie de căutare, de schimbare, de recunoaștere… de maturizare, până la urmă. Personajele trec prin mari transformări, pentru că spectatorul merită așa ceva: să-i spunem povești interesante, care să-i schimbe viața.“ – Benito Zambrano
„Cristina Campos ne cucerește cu o narațiune de o mare frumusețe și o poveste extrem de captivantă, plină de sentimente și dorințe care se zbat să iasă la suprafață. Intriga romanului ne poartă într-un carusel al emoțiilor, care ne vor copleși pe măsură ce dăm paginile. Este o poveste în care palpită iubirea, dezamăgirea, trădările și loialitatea, pasiunea, frivolitatea, mari conflicte și mici doze de mister.“ – Todo literature
Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor – fragment
***
Kaleb a dus-o direct la orfelinat. Avea întâlnire cu funcționarul. De îndată ce a intrat, a văzut-o pe Naomi în pătuțul de fier, ca întotdeauna, privind drept înainte, fixând același loc, spre soarele care intra pe ușa orfelinatului.
— Iartă-mă, dragostea mea… iartă-mă, a spus Marina, luând-o în brațe, nu mai plec de lângă tine două săptămâni.
Cu Naomi în poală, s-a așezat în biroul funcționarului etiopian. Acesta bălmăjea ceva engleză și, cu ajutorul lui Kaleb, au reușit să se înțeleagă. El a informat-o că trebuie să trimită certificatul de identitate la Ministerul pentru Problemele Femeilor din guvernul de la Addis Abeba și să-i înmâneze și lui o copie. Apoi Marina trebuia să angajeze un avocat etiopian pentru procesul care urma să aibă loc câteva luni mai târziu.
— Și nu o pot da altei familii?
— Nu. Eu sunt cel care semnează adopțiile internaționale. Totul trece pe la mine.
Marina l-a informat că știa doi avocați etiopieni care se ocupau de toate problemele MFF, dar funcționarul i-a sugerat avocați specializați în adopții internaționale. Marina cunoștea bine mersul lucrurilor în acea țară africană, așa că nu a ezitat să accepte avocatul recomandat de funcționar.
S-a mutat într-un hotel funcțional de două stele, de lângă orfelinat. Se trezea la 7 în fiecare dimineață ca să-i dea primul biberon și stătea toată ziua cu Naomi. Cu fiecare zi petrecută cu ea, găsea tot mai puțin sens în lungul proces de adopție prin care era nevoită să treacă.
Cele paisprezece zile au trecut repede. Kaleb a venit să o ia direct de la orfelinat. Avionul decola la ora 21. Urma să o lase pe Naomi dormind în pătuțul ei și să plece spre aeroport. A sărutat-o pe obraz și i s-a frânt inima când a văzut-o adormită în pătuț… Naomi avea să o aștepte a doua zi, dar Marina urma să se întoarcă abia după câteva luni.
S-a urcat în mașină. A simțit cum inima îi e cuprinsă de o tristețe profundă. Kaleb a închis portiera jeepului. În acel moment, funcționarul a bătut cu pumnii în geam. Kaleb a coborât. Și-a luat rămas-bun de la Marina din nou în engleză și i s-a adresat lui Kaleb în amharică. Kaleb a ascultat cu atenție și a vorbit. Marina nu înțelegea nimic din ce spuneau cei doi bărbați etiopieni, dar și-a dat seama, după tonul conversației, că se certau.
Kaleb punea întrebări supărat, iar funcționarul îi răspundea ferm și aspru. S-au despărțit. Kaleb a băgat cheia în contact fără să scoată o vorbă și mai serios decât de obicei. A accelerat.
— Ce s-a întâmplat?
Kaleb, stânjenit, fără s-o privească în ochi, i-a răspuns:
- Vrea 10.000 de euro.
***
Rusoaicei îi plăcea stilul decorativ rococo al vilei; voia să adauge un covor în stil blană de leopard, asortat cu șezlongul și câteva sculpturi mari și extravagante pe care să le aducă de la Moscova într-un camion.
Un singur obiect voia Anna să ia din casa ei, cufărul tatei. Dar nu pentru ea, ci pentru sora ei. Știa că-i era drag acel cufăr vechi și plin de amintiri. Și i-ar fi plăcut să-l aibă cu ea în Valldemossa. A profitat de călătoria lui Armando în Elveția ca să-l sune pe Antonio, care imediat a împrumutat furgoneta unui prieten și și-a făcut apariția în căsoiul ostentativ al Annei. Împreună, au băgat cufărul în furgonetă și s-au prezentat pe nepusă masă la brutăria din Valldemossa.
Marina împacheta pandișpan. O bucată pentru văduvă și alta pentru preot, care, de la ziua de naștere a Marinei, veneau împreună să cumpere în fiecare dimineață.
— Anna!
— Bună, Marina…
Preotul și văduva au ieșit comentând: Massa llimona? Sí, massa.
— Îți amintești de Antonio? a continuat Anna. Din S’Estaca.
Marina a avut nevoie de două secunde ca să-l recunoască.
— Bineînțeles că-mi amintesc. Ce mai faci? Cred că au trecut treizeci de ani de când ne-am întâlnit. Pe 1 ianuarie, nu-i așa?
— Arăți la fel, a salutat-o Antonio cu două sărutări.
— Vino, a spus Anna, luându-și sora de mână și ieșind din brutărie.
Antonio a deschis ușa furgonetei.
— Unde vreți să-l punem?
E ciudat cum un obiect îți poate răscoli sufletul doar privindu-l. Fără să-l deschidă, Marina a văzut brățările mici, steaua-de-mare din golful Ratjada, cutia din metal cu fotografiile neclare din copilărie… A simțit cum o invadează bucuria și nostalgia la vederea vechiului cufăr marinăresc al tatălui său iubit.
— O să arate bine în dormitorul meu, chiar la picioarele patului, a răspuns ea, trecându-și brațul peste umerii surorii ei și șoptindu-i un „mulțumesc“.
Era prea greu și prea lat ca să-l urce pe scări. Antonio a fost nevoit să-și cheme prietenul motociclist, polițistul local, ca să-i ajute. Acesta a luat o roabă de la barul lui Tomeu și, răsucindu-l, au putut toți trei să-l transporte în picioare.
După ce au reușit să-l ducă sus, Anna i-a cerut lui Antonio să o lase singură cu sora ei. El s-a dus cu polițistul și cu Tomeu să bea o bere la bar.
— Deci gata, ai vândut-o? a întrebat Marina.
Anna a dat din cap că da și și-a coborât privirea.
— Este o tumoare malignă de cinci centimetri. Trebuie scoasă.
— Anna, de când știi?
— De o lună… dar, Marina… știam că voiai să mergi în Etiopia s-o vezi pe fetița aia și nu aveam de gând să te opresc.
— Anna, te rog… Ar fi trebuit să-mi spui imediat.
— Crezi că mă voi vindeca?
— Desigur, i-a răspuns îmbrățișând-o, cu inima zvâcnindu-i cu putere în timp ce gândul îi zbura la mama ei, care murise de aceeași boală.
***
Anna a plecat de la brutărie și l-a luat pe Antonio de la barul lui Tomeu. Avea chef să meargă pe jos și s-au urcat în furgonetă ca să se ducă la plaja din Es Trenc. Și-au scos pantofii și s-au plimbat desculți pe nisip jucându-se cu apa cristalină a acelei plaje paradiziace din sudul insulei. Antonio vorbea liniștit. I-a spus clar că va fi alături de ea de-a lungul întregului proces. În weekendurile pe care Anita le petrecea cu tatăl ei, el avea să stea cu Anna în noul apartament. Anna asculta fără să contrazică niciunul dintre planurile lui. Dădea din cap fără cuvinte, pierdută în spaima a tot ce o aștepta.
În aceeași noapte, Anna a intrat în camera fetei sale. I-a explicat cu blândețe și fără dramatism că îi găsiseră un nodul la sân și că trebuia să i-l scoată. A evitat cuvântul „cancer“, dar Anita știa să citească printre rânduri. I-a vorbit despre divorț și despre libertatea pe care i-o oferea de a alege cu cine vrea să locuiască. Armando se muta deocamdată la mama lui. Anna găsise deja un cumpărător și căuta un apartament în centrul orașului Palma. Anita a îmbrățișat-o sinceră și cu toată puterea: bineînțeles că voia să stea cu ea.
În săptămâna aceea a chiulit de la toate orele de religie, care erau dimineața devreme, și împreună s-au dus să vadă mai multe apartamente. Au vizitat opt, până ce au intrat într-un penthouse cu vedere la mare din cartierul Llotja. Grinzile de lemn traversau tavanul, lumina se izbea de pereții albi proaspăt vopsiți. S-au privit una pe cealaltă și, fără cuvinte, s-au decis. În același weekend, s-au dus la Ikea să caute mobilă. Anita, care de când se întorsese din Germania nu se mai oprea din a urmări serialele TV, i-a cerut un televizor mare cu plasmă și un DVD nou. În numai trei zile aveau mobilată noua casă. Anita se încăpățânase să monteze singură mobilierul, așa cum îl ajutase pe Mathias cu mobila din dormitor. După ce a acoperit canapeaua cu husa albă și a așezat-o la perete, s-a trântit epuizată pe ea. Mama a imitate-o.
Au rămas tăcute, în noua lor casă… era o mare schimbare. Fiecare avea propriile gânduri. Anna închisese deja turnul de fildeș. Casa vieții ei. Nu-i mai aparținea. A oftat. Nu mai simțea nicio durere în corp. Uneori uita că are cancer. Trecuse doar o lună de când fusese diagnosticată. Anna și-a luat fiica de mână.
— Anita… Ana, s-a corectat ea repede, trebuie să fac încă ceva și am nevoie de tine.
Anita s-a întors spre mama ei.
— Vino, i-a spus fără să-i dea drumul la mână și ridicândus-e.
Au intrat în baie. Anna a scos o cutie de carton dintr-o pungă de plastic. Anita nu înțelegea prea bine ce îi cerea și a privit-o cum îndepărta cu unghia banda adezivă care sigila cutia.
— Ce e, mamă?
A deschis cutia, a băgat mâna înăuntru și a scos o mașină de tuns pentru bărbați. S-a uitat speriată la fiica ei. Anita a înțeles ce îi cerea mama și a observat cum sângele i se retrăgea din obraji când i-a întins aparatul. Anita știa cât de cochetă putea fi mama ei și cât de dureros și aproape umilitor era să-și treacă mașina de tuns peste pielea capului.
Anna a pornit aparatul. Li se părea că motorașul suna ca un burghiu. Anna s-a privit în oglindă și a intrat în panică. Anita i-a luat mașina de tuns din mâini și a strâns-o în brațe.
— Mare porcărie, fata mea, a șoptit Anna, îmbrățișând-o.
— Trecem noi și peste asta, mamă. O să te ajut.
Anita s-a uitat la mama ei și i-a șters lacrima care-i curgea pe obraz.
— Fă-o pentru mine, fata mea, a spuse Anna, trăgând aer în piept.
S-a așezat pe un scăunel în fața oglinzii din baie. Și-a lăsat privirea în podea și a oftat. Burghiul a huruit. Anna nu voia să privească înainte. A închis ochii. Și a inspirat din nou adânc, încercând să-și rețină lacrimile.
Anita, cu aparatul pornit, și-a privit mama, subțire cum era, mai fragilă ca niciodată, stăpânindu-și lacrimile. Apoi a urmărit mișcarea în gol a lamelor aparatului. I-a ascultat sunetul.
— Hai, fata mea, a încurajat-o Anna, încercând să zâmbească.
— La treabă, a răspuns Anita, privindu-se în oglindă.
A sprijinit aparatul de propria frunte și, apăsând, și l-a trecut peste cap până la ceafă.
— Anita! Ce faci? a țipat Anna uluită, uitându-se cum părul fiicei sale cădea pe podea.
Anita a zâmbit în oglindă și și-a trecut din nou peste cap mașina de tuns. La urma urmei, întotdeauna își dorise să se radă în cap.
— Mâine, pițipoancele de la San Cayetano o să leșine, a comentat ea, făcându-i cu ochiul mamei sale, căreia nu-i venea să creadă ce nebunie săvârșise fiică-sa. O să vezi cum Miley Cyrus se rade în cap anul viitor și face din asta o modă.
Cine e Cristina Campos
Cristina Campos s-a născut la Barcelona, în 1975, și a obținut licența în științe umaniste la Universidad Autónoma de Barcelona. Și-a continuat studiile la Ruprecht- Karls-Universität din Heidelberg și a lucrat în calitate de coordonator al Festivalului Internațional de Film din acest oraș. După ce s-a întors în Spania, și-a început cariera ca director de casting, îmbinând profesia cu scrisul. Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor este romanul său de debut. S-a vândut în peste 250 000 de exemplare și a fost tradus în zece limbi, iar adaptarea sa cinematografică s-a bucurat de un mare succes. La Editura Trei, de aceeași autoare, a mai apărut Povești cu femei măritate, roman finalist al Premiului Planeta în 2022.
