Autor: Markus Zusak
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: RAO
Anul apariției: 2018
Traducere: Adriana Bădescu
Dacă aş fi făcut cunoştinţă cu Markus Zusak pe „Podul de lut”, păi, eu cred că mă aruncam de pe el, indiferent ce mă aştepta la aterizare. Şi nici că aş mai fi dorit să aud vreodată de romancierul australian.
Aflată însă la a treia carte scrisă de el, nu pot decât să mă declar pur şi simplu praf în faţa imaginaţiei debordante a acestui autor care se metamorfozează de la un titlu la altul de poţi să juri că nu sunt scrise de aceeaşi persoană.
Şi dacă tot am început cu avertismentele (de obicei, ele apăreau la finalul recenziei), hai să şi termin cu ele, ca să mă apuc liniştită să analizez romanul. Prin urmare, NU CITI cartea dacă nu ai mai interacţionat cu nonconformistul de Zusak până acum. Sau dacă nu te simţi pregătită pentru întâlnirea cu el. Şi acordă-ţi puţină răbdare să treci de primele pagini, care o să ţi se pară cam încurcate, până reuşeşti să prinzi vibraţia acestui roman.
Rămaşi fără părinţi, 5 fraţi îşi construiesc un univers după cum îi taie capul
5 fraţi se cresc practic unul pe celălalt, după ce mama le-a murit, iar tatăl, răvăşit de durere, şi-a luat lumea în cap. În casa de la marginea oraşului Sydney, haosul uman (căci adolescenţii nu cunosc nicio regulă şi nicio autoritate) se împleteşte cu cel animal (căci băieţii împart viaţa de zi cu zi cu animale dintre cele mai diverse, inclusiv un catâr – !!! -, toate purtând nume cu rezonanţe homerice).
În acest univers pe care şi l-au construit după cum i-a tăiat capul (şi în care singura intervenţie cu aer de adult este a bătrânei vecine care îi mai cheamă din când în când să-i desfacă vreun borcan doar ca să se asigure că ies în continuare toţi cinci la numărătoare), fraţii Dunbar nu au niciun tabu. Cu o singură excepţie: dispariţia tatălui. Deşi momentul le-a distrus sufletele de copii, niciunul dintre ei nu discută despre părintele care i-a părăsit.
Prin urmare, cu atât mai mare va fi şocul atunci când îl vor găsi într-o zi stând în bucătăria lor şi cerându-le ajutorul pentru a construi un pod peste un râu. În timp ce majoritatea băieţilor ar vrea să-l dea în şuturi pe uşă afară (şi nici în privinţa animalelor nu sunt prea sigură că-l agreează cine ştie ce pe bărbatul blestemat să poarte apelativul de Ucigaşul), unul dintre fraţi acceptă…
„Podul de lut”, o metaforă colosală
Iar faptul că pe băiat îl cheama Clay (lut, în limba engleză) va explica poate într-o oarecare măsură de ce eu nu am crezut în niciun moment în existenţa acelui pod. Mai degrabă, am considerat că am de-a face, cu o metaforă colosală, în care Zusak a aruncat de-a valma vina şi ura, iertarea şi împăcarea, iubirea şi abandonul, reuşind nişte capitole absolut magistrale.
E atâta durere în dorinţa celor 5 băieţi (unii deveniţi între timp bărbaţi) de a găsi o punte care să-i uneasca iar cu mama şi cu tatăl lor încât am strâns bine din ochi pentru a nu lăsa vreo lacrimă să cadă. Ceea ce mi-a reuşit până la paragrafele care rememorează ultimele luni din viaţa mamei… Nici măcar pe ton de glumă nu-ţi mai pot spune să ţii şerveţelele aproape.
„Podul de lut” nu se citeşte deloc uşor
Romanul nu se citeşte deloc uşor. Mie mi-a fost imposibil să-l parcurg seara, la culcare. Sau pe terasă, în timp ce Leia tot îmi bătea apropouri cu parfum de joacă aruncându-mi în poală rând pe rând toate mingile ei.
Stilul lui Zusak pe care mulţi l-au descris ca fiind telegrafic este mai degrabă, în opinia mea, unul scurtcircuitat. Australianul sare din idee în idee, dintr-un plan în altul. Prin urmare, la primul moment de neatenţie, poţi crede că frazele nu au niciun sens, aşa cum i-au reproşat unele voci lui Zusak.
Pregăteşte-te deci de o adevărată cursă. Vei alerga să ţii pasul cu circumvoluţiunile brici ale lui Zusak şi, dacă rezistenţa nu e punctul tău forte, riscul ca „Podul de lut” să te irite e uriaş.
Markus Zusak, un mare admirator al lui Homer
Dacă la toate acestea adaug diferite jocuri stilistice (dintre care frazele care se citesc în ritmuri poetice îţi vor fi cele mai simpatice 🙂 ), dar şi faptul că scriitorul e mai preocupat de ceea ce SIMT ŞI GÂNDESC cei cinci fraţi, decât de ceea FAC, încep să înţeleg de ce opiniile despre ultimul roman al lui Zusak sunt atât de polarizate.
Unde mai pui că autorul australian se dovedeşte un mare admirator al lui Homer. Pe lângă numele cu care sunt botezate animalele, romanul (prin vocea mamei) este plin de referinţe literare la opera poetului grec. Referinţe pe care, dacă nu eşti familiarizat(ă) cât de cât cu Iliada şi Odiseea, le vei rata cu graţie. Şi ar fi mare păcat având în vedere că Zusak le combină cu atâta naturaleţe cu descrierea vieţii într-o suburbie australiană sau cu antrenamentele de pe hipodrom sau cu primii fiori de iubire pentru fata din vecini…
„Podul de lut” dă pe dinafară de atâta testosteron
Şi cireaşa de pe tort (sau bomboana de pe colivă, depinde unde te situezi în relaţia cu „Podul cu lut” 🙂 )! De parcă creierul nostru nu ar fi fost suficient de zăpăcit de toate aceste flic-flacuri, Zusak mai şi topăie prin timp înainte şi înapoi mai rău că Bugs Bunny – iar mie nu mi-a plăcut niciodată Bugs Bunny!
(Ştiu că pasiunile mele în lumea desenelor animate nu au nicio relevanţă pentru recenzia de faţă! Dar dacă Zusak îşi permite ORICE, poţi să treci şi tu cu vederea simpaticul meu derapaj 🙂 .)
Bineînţeles, într-un roman care dă pe dinafară de atâta testosteron, certurile, confruntările fizice, urletele, înjurăturile, băutura, lipsa unor măsuri elementare de igienă (imaginează-ţi cum pute casa aia plină de 5 băieţi şi un catralion de animale!) sunt la ordinea zilei. Şi cu toate acestea, Zusak e atât de ataşat de personajele lui încât fiecare virgulă nu e altceva decât un strop de duioşie şi tandreţe.
Scriitura aceasta neobişnuita este motivul pentru care mă grăbesc acum să-ţi spun „la revedere” şi să revin la „Podul de lut”… de data aceasta doar ca să recitesc anumite pasaje.
Ce-am scris când am început să citesc „Podul de lut”
Cu toată sinceritatea îţi spun că, până la Markus Zusak, consideram literatura australiană un fel de accident care dădea naştere unor momente stânjenitoare între mine şi… biblioteca mea atunci când nu ştiam unde „să parchez” vreo carte scrisă de un autor născut pe îndepărtatul continent (căci raft pentru literatura australiană nu am, să mă scuzi!).
Prin urmare, dacă scriitorul/scriitoarea în cauză studiase, să zicem, în Anglia, păi, direct pe raftul de literatură engleză ajungea. Dacă se stabilise la maturitate la New York, atunci se înghesuia printre autori americani. Şi tot aşa… Pe acest principiu, am risipit rarii autori australieni care mi-au căzut în mâini prin toată biblioteca şi, cumva, îi consider pierduţi pe vecie: de unde naiba să ştiu acum pe unde să-i caut?!
În plus, dacă despre istoria literară a altor ţări mai cunosc una-alta (despre unele mai mult, despre altele – mai puţin), cand vine vorba de Australia sunt total pe dinafară. Jur, până şi despre literatura cehă sau elveţiană tot mai ştiu câte ceva…
În „Hoţul de cărţi”, naratoarea poveştii e… Moartea
„Hoţul de cărţi”, romanul lui Markus Zusak, avea să-mi schimbe însă total felul în care îmi arunc acum privirile spre Australia. Las la o parte subiectul (emoţionant!). Sau scriitura (de te face să te duci să-ţi cumperi o pălărie ca să ai cu ce să dai de pământ!). Sau faptul că naratoarea poveştii e… Moartea (şi atunci când Moartea spune o poveste, trebuie s-o asculţi, nu-i aşa 🙂 ?).
Dincolo de toate acestea, felul în care îşi construieşte Zusak romanul trădează o aplecare naturală de a încălca regulile, TOATE regulile, care pe mine m-a cucerit. Parcă îl şi aud pe scriitorul acesta rebel exclamând în timp ce aleargă cu cangurii (sau hrăneşte diavolii tasmanieni… sau ce-o face el în ţara lui): „Da’ cine îmi interzice mie, de exemplu, să-mi plasez în carte spoilere la… propria-mi carte?!” Prin urmare, volumul e plin de spoilere. Practic, ştiam tot timpul ce urmează să se întâmple şi totuşi… leşinam de curiozitate să aflu ce se va întâmpla. FABULOS!
„Mesagerul” mi-a plăcut chiar mai mult decât „Hoţul de cărţi”
Apoi… am citit „Mesagerul”. Deşi total diferită de „Hoţul de cărţi” (zici că e scrisă de altcineva), mi-a plăcut la fel de mult! Ba, îndrăznesc să afirm, chiar mai mult!, asumându-mi riscul ca fanii „Hoţului…” să dea cu pietre în geamurile blogului nostru.
Prin urmare, deschid acum „Podul de lut”. Deşi am ridicat un adevărat zid în jurul meu, încercând să mă protejez de orice informaţie legată de această carte, pentru ca experienţa să fie totală, tot am citit pe undeva o opinie ultragiată care demola romanul pe motiv că din loc în loc apar fraze care nu au niciun sens. Şi m-a buşit râsul instantaneu – pe asta Zusak n-o încercase până acum 🙂 🙂 🙂 !!!!
Minunată recenzie!
Mie „Podul de lut” mi-a plăcut cel mai mult. Dar sunt cărți foarte bune și celelalte două.
Multumesc mult!