Iubirile lui Caragiale. Cum a reuşit să le pună coarne lui Eminescu şi lui Constantin Nottara – Ana are carti!

Iubirile lui Caragiale. Cum a reuşit să le pună coarne lui Eminescu şi lui Constantin Nottara

Ion Luca Caragiale, unul dintre cei mai mari dramaturgi ai literaturii române, a fost un mare admirator al femeilor frumoase. S-a lăsat împins de pasiunea sa pentru femei în triunghiuri amoroase fără scrupule, care au făcut istorie. Nu s-a dat înapoi din a-şi trăda prietenul, pe Mihai Eminescu, pentru o aventură cu Veronica Micle şi nu s-a sfiit să-i pună coarne lui Constantin Nottara, vrăjindu-i soţia, pe actriţa Amelia Welner.

Un prim episod amoros din viaţa lui Caragiale s-a petrecut în 1883. ”Caragiale, în primăvara anului 1883, pregătea, în colaborare cu I.C. Negruzzi, libretul comediei muzicale Hatmanul Baltag a cărei partitură fusese încredinţată lui Ed. Caudella.În casa acestuia a cunoscut-o pe Fridolina”, scrie în ”Viaţa lui I L Caragiale” semnată de Şerban Cioculescu.

Leopoldina Reinecke alias Fridolina, aşa cum o poreclise Caragiale, i-a furat inima dramaturgului. Nevoit să facă naveta des la Craiova şi îndrăgostit teribil, Caragiale le încredinţa prietenilor rămaşi la Iaşi sarcina de a-i transmite informaţii despre femeia dorită. „Ce faţe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu ochii ei albaştri, cu capul ei frizat”, îi scria dramaturgul în aprilie 1883 lui Petre Missir. Conform Adevărul, inima tinerei era însă dăruită unui maior care o ceruse în căsătorie şi dăduse bir cu fugiţii. Caragiale obişnuia să trimită cu trenul de la Craiova buchete de violete pe care amicul său, Missir, avea sarcina să le ducă Fridolinei. Dramaturgul îndrăgostit nutrea dorinţe de căsătorie cu tânara de la Iaşi, însă prietenii l-au trezit la realitate.

Când i s-a pus în vedere că perspectiva unei căsătorii cu Fridolina ar însemna întreţinerea întregii familii a acesteia, dramaturgul a renunţat la amorul neîmpărtăşit.

Un copil dintr-o relaţie ilegitimă

Un an mai târziu, dramaturgul a cunoscut-o pe Maria Constantinescu, o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”. În 1884, Caragiale lucra ca funcţionar la Regia Monopolurilor din Bucureşti. Din scurta aventură cu Maria Constantinescu s-a născut primul său copil, în 1885. Pe Mateiu Caragiale l-a recunoscut ca fiu, însă relaţia dintre cei doi amorezi s-a încheiat la scurt timp după naşterea copilului.

Aventură cu nevasta lui Constantin Nottara

Pasiunea pentru femei l-a împins pe Caragiale în triunghiuri amoroase în care a jucat rolul de amant. În 1889 a ajuns în centrul unui scandal care a făcut deliciul rubricilor mondene din ziare, după ce s-a încurcat cu actriţa Amelia Welner, soţia lui Constantin Nottara. Cei doi soţi Nottara jucau la Teatrul Naţional, al cărui director a fost pentru scurt timp Ion Luca Caragiale. Vrăjit de frumuseţea actriţei, Caragiale n-a mai ţinut cont de soţ. Partidele amoroase se derulau chiar în casa lui Nottara şi aventura a culminat cu prinderea amantului Caragiale în patul conjugal. Întors acasă pe neaşteptate dintr-un turneu, Nottara a dat peste Caragiale în dormitor purtându-i papucii de casă şi halatul. “Coane, am înţeles să-mi iei nevasta, dar şi halatul, şi papucii?!”, ar fi exclamat Nottara. Scandalul s-a finalizat cu demisia lui Nottara de la Teatrul Naţional, iar ziarele vremii titrau: “Balamuc la Teatrul Naţional din cauza boroboaţelor directorului”.

Cum i-a pus coarne lui Eminescu

Introdus de Eminescu la Junimea din Iaşi, Caragiale a cunoscut-o pe Veronica Micle şi între cei doi se înfiripă o relaţie amoroasă ascunsă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iaşi şi relaţia cu Veronica se derula mai mult prin intermediul scrisorilor de amor. Blonda pasiune a lui Eminescu a căzut în braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul rămas la Bucureşti să bănuiască ceva. Dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.

„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, care prezintă biografia lui Caragiale.

Fotografie mai puţin ştiută a lui Eminescu! Şi probabil singura în care apare lângă Veronica Micle!

Maiorescu a păstrat secretul trădării lui Caragiale până în momentul în care Eminescu însuşi a venit să-l anunţe că e pe cale să se însoare cu Veronica. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”, i-ar fi spus Maiorescu poetului înşelat, după cum avea să relateze I. Al. Brătescu Voineşti. „Canalia!” a fost tot ce-a mai putut spune poetul la adresa amicului său care l-a trădat, după aflarea infidelităţii Veronicăi. Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Reia relaţia cu Veronica şi, pentru o vreme, o ascunde de ochii junimiştilor de teamă bârfelor care s-ar fi putut isca.

„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel“, îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relaţiei.

Iar infidela Veronica, iertată de poet, se scuza: „ …am vrut să mă înşel pe mine însămi şi prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorinţa nespusă ce aveam a te întâlni şi regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o dovadă vie şi puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia era făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ţie nu voi să-ţi aduc bănuieli şi imputări. Aşa a fost să fie, era scris, era destinat”.

„Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!“

Singurele întâlniri între Veronica şi Caragiale, după aflarea infidelităţii, au fost doar prilej de acuzaţii şi reproşuri. „Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ţi-am spus, nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine şi el. Apropos, zice: «Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!…» şi câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace“, îi scria Veronica lui Eminescu despre Caragiale. Caragiale n-a dezvăluit niciodată scrisorile care ar fi compromis-o public pe Veronica şi se spune că dramaturgul ar fi ales asta pentru a-l proteja, de fapt, pe Eminescu, gestul fiind interpretat ca semn de afecţiune şi de protecţie pentru poet. Caragiale şi-a cerut transferul ca revizor şcolar la Argeş şi n-a mai călcat prin preajma Veronicăi.

„Mi-o dai, tată socrule?”

Caragiale a cunoscut-o pe Alexandrina Burelly în 1888. Dramaturgul avea 36 de ani şi începuse să aibă gânduri de însurătoare. După ce a văzut-o pe Alexandrina într-o seară la teatru, Caragiale s-a interesat de familia acesteia, iar a doua zi s-a prezentat în faţa arhitectului Gaetano Burelly. “A doua zi dimineaţa, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine sună la uşa arhitectului? Caragiale îndrăgostit. «Mi-o dai, tată socrule?”, povesteşte Cella Delavrancea în volumul “Dintr-un secol de viaţă”. Cei doi s-au logodit în 1888, iar nunta a avut loc în ianuarie 1889. Alexandria i-a rămas alături lui Caragiale până la finalul vieţii.

Alexandrina Burelly

”Mama era foarte gospodină şi-şi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma în adevarată tragedie, exact ca în nuvelă”, scrie Ecaterina Logadi , fiica dramaturgului în cartea ”Din amintirile mele despre tata”.

Ultima pasiune a dramaturgului

Cella Delavrancea a fost ultima pasiune a dramaturgului. După ce i-a stârnit lui Caragiale admiraţia ca adolescentă de 14 ani, Cella l-a revăzut şi l-a vrăjit pe dramaturg ca tânără femeie frumoasă la 25 de ani. Era vârsta la care talentata pianistă dădea deja concerte în afara ţării. Ajunsă la Berlin, a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale. Între cei doi s-a înfiripat o relaţie pe când Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60. În memorii, pianista recunoaşte că l-a cunoscut intim pe nenea Iancu: „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”.

Tot în ”Dintr-un secol de viaţă” pianista mărturiseşte ultimele impresii despre Caragiale, înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912. „În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.”

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate