Pentru “Fata din Zlataust” m-am dat peste cap să o am în bibliotecă.
Motivul e cât se poate de simplu: am citit undeva că avem de-a face cu cel mai misterios roman al lui Ionel Teodoreanu. Iar din acel moment nici c-am mai avut liniște: era musai, DAR MUSAI!, să intre în posesia mea. Ceea ce s-a și întâmplat!
Acum, până îi vine rândul la citit mai durează ceva… Dar ca să nu te las cu ochii în soare până îți voi prezenta recenzia mea, iată ce spune despre “Fata din Zlataust” Lidia Velimirovici, una dintre prietenele virtuale ale blogului anaarecarti.ro și o atât de mare admiratoare a scriitorului care ne-a dat La Medeleni încât eu i-am conferit ad-hoc titlul de “specialistă ionelteodoreaniană”.
Fata din Zlataust – părerea unei mari admiratoare a lui Ionel Teodoreanu
După romanele „La Medeleni”, „Turnul Milenei” și „Bal mascat”, în anul 1931, Ionel Teodoreanu publica „Fata din Zlataust”, un roman care, după 90 de ani, este încă actual și te lasă cu impresia că lumea a fost dintotdeauna aceeași: că nimic nu s-a pierdut și nimic nu s-a câștigat.
Romanul a fost scris la Borsec, în două volume: mai întâi a fost scris volumul al II-lea, apoi, în trei zile, volumul I.
Printre cireșe, flori, nuci și ierburi înalte, cu piersici pe buze și frunze-n păr, o găsim pe Delia. Delia Enăchescu. Eleva de o frumusețe aparte se impune prin inteligență și atitudine chiar și în fața tiranicei profesoare D.D.S.B. („domnișoara doctor sous-bras” 🙂 ). În jurul profesoarei descoperim o cancelarie cu alți dascăli, pe care scriitorul îi descrie cu mult umor, punându-le în evidență atât calitățile, cât și defectele. Directoarea, „Bunicuța”, m-a impresionat profund, iar plecarea din școală, la Agapia, m-a sfâșiat. O sfântă în școală, o sfântă la mănăstire, o sfântă prin viață…
Din umbră, Delia este pândită de ochi răi și în special de doi ochi verzi, uneori întunecați ca abisurile mării. Primește scrisori care o preamăresc și scrisori care o umilesc și o numesc „fata din Zlataust”. Aceleași scrisori sunt trimise și autorităților școlare, ținta fiind degradarea imaginii copilei și eliminarea ei din școli.
Nepoată și fiică de foști avocați, copil de familie bună, orfană de mamă și părăsită de un tată boem, având doar o bunică bolnavă în spital și o casă întreagă pe umeri, copila este singură pe lume. „Bunicuța”, fără apărare în fața hienelor, nu o mai poate proteja. Infirmul Ivănucă, copilul-moșneag încă din leagăn, cu părul alb, singurul ei prieten din copilărie, pleacă la mare pentru a se trata. Deliei îi rămâne alături o singură colegă: Ralu Sănătescu.
Ochi întunecați o pândesc pe Delia
Încă o pereche de ochi întunecați o pândesc pe Delia. Un suflet din alte timpuri, al Rolandei, sălășluia în perechile de ochi verzi.
Are loc un viol. Se-nfiripă o iubire profundă. O iubire veche și bolnavă se tranformă-n gelozie. Cântă cucuveaua, umbrele cimitirului de lângă casa Enăchescu din Zlataust bântuie, nedreptățile se țin lanț.
Umorul de la început se transformă în durere, căci „cine nu are noroc din leagăn nu are până la moarte.”
Cântecul Deliei și al lui Titi, vesel odinioară, trist ca un prohod la final, răsună din paginile romanului, în timp ce sângele tânăr spală păcate ce nu există:
„Suie-o scară pân’ la cer
Și ia cheia Raiului
Și dă drumul dorului
Pe fața pământului…”
„Fata din Zlataust” este un roman remarcabil, care a fost ignorat în ultima vreme, dar pe care îl recomand cu căldură, așa cum recomand întreaga operă a lui Ionel Teodoreanu. Veți descoperi o lume creată din lumini și umbre, din îngeri, duhuri, sfinți și psihopați, din iubire și ură, pasiuni și gelozii, din iertări, respingeri și chemări; din frământări și lacrimi, fericire și râs; cu idoli și victime, cu oameni și monștri. O lume ca o oglindă creată din cioburi înșelătoare, schimbătoare, uneori limpezi, deseori tulburi, toate adunându-se în jurul solarei Delia…
