Éric-Emmanuel Schmitt a afirmat, invitat în cadrul emisiunii Adevărul Live, că „Dumnezeu este autor de bestseller, dar este un scriitor nefericit, pentru că e foarte dezamăgit de publicul lui“.

Celebrul scriitor şi dramaturg Eric-Emmanuel Schmitt (58 de ani) a fost invitat la Bucureşti, în luna octombrie a anului trect, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (FNT), cu prilejul premierei spectacolului „Copilul lui Noe“ şi a lansării celui mai recent roman al său, „Omul care vedea dincolo de chipuri“, publicat de Humanitas Fiction. Scriitorul francez s-a aflat pentru a treia oară în România.

„Weekend Adevărul“: Drumul spre România a fost greu. Aţi fost obligat să staţi şapte-opt ore în aeroport. Ce aţi făcut în acest timp?

Éric-Emmanuel Schmitt: Am făcut foarte multe lucruri, mi-am petrecut toată ziua pe aeroport. Am scris scrisori, îmi place foarte mult să scriu scrisori. Astăzi, uităm să scriem scrisori. Sunt într-un moment al vieţii în care sunt mult mai mult interesat de ceilalţi decât de mine. Când eram tânăr, eram interesat de mine, de drumul meu, de a mă bate cu alţii, de a mă bate cu mine însumi. Eram interesat să-mi găsesc calea şi să mă afirm, dar acum mi-am găsit calea, am o oarecare linişte. Sunt binevoitor cu ceilalţi, sunt mult mai interesat de ceea ce fac ceilalţi. Îmi place foarte mult când avioanele întârzie, pentru că îmi dau cadou câteva ore întregi în care pot visa. Lumea nu mă sună, crede că sunt în avion şi, astfel, pot să-mi închid telefonul. Atunci, în timpul călătoriilor, creez foarte mult.

Éric-Emmanuel Schmitt: M-a uimit tinereţea cititorilor mei din România

Sunteţi pentru a treia oară în ţara noastră. Cum aţi regăsit România?

Sunt foarte emoţionat de această revenire în ţara dumneavoastră. România e o ţară pe care am cunoscut-o acum 20 de ani. S-a schimbat mult între timp. Acum simt aici un dinamism nou, profund, tranzitoriu. Ceea ce m-a uimit a fost tinereţea cititorilor mei. La o conferinţă moderată de doamna Marina Constantinescu, sala Ateneului era plină, iar 80% dintre oameni aveau între 20 şi 30 de ani. Am fost încântat că aveţi un tineret pasionat de lectură. Asta se întâmplă destul de rar.

Ce mai înseamnă a citi într-o epocă a telefonului mobil?

Dumnezeu este autor de bestseller, dar este un autor nefericit, pentru că e foarte dezamăgit de publicul lui, cărţile lui sunt prost citite. A scris o carte, Vechiul Testament, apoi a scris Noul Testament, apoi a scris Coranul şi s-a hotărât să se oprească aici în cariera lui literară, pentru că e înţeles prost. A scris cărţi bune, pe care oamenii le citesc prost şi, când se uită la umanitate, are impresia că oamenii nu au înţeles nimic. Nu trebuie să ne supărăm pe cărţi, ci pe cititorii lor. Sunt persoane care vor citi Vechiul şi Noul Testament, Coranul şi vor deveni mai spirituali, se vor înălţa moralmente.

În urma lecturilor, devin optimişti, deschişi către ceilalţi, generoşi. Dar alte persoane vor citi aceleaşi cărţi şi vor păstra din ele doar ceea ce poate să fie o justificare pentru violenţa pe care o dezvoltă. Şi în Coran sunt lucruri minunate, dar sunt şi chemări la crimă, la infidelitate. Trebuie să înveţi să citeşti nu doar litere, ci să-ţi exersezi spiritul critic. Nu poţi citi lucrările sacre fără să ai un simţ critic, trebuie să ştii să reflectezi. Literatura religioasă e critică, pentru că există contrarii în interiorul ei. Încerc să-l salvez pe Dumnezeu, pentru mine Dumnezeu nu este autorul violenţei.

„Lectura nu e anecdotică“

Spuneţi că „nu există cărţi, ci există lecturi“. De ce credeţi asta?

Cu cât citeşti mai mult, cu atât înveţi să citeşti mai bine. Adevăratul lector este cel care se întoarce la lectură şi citeşte de mai multe ori aceeaşi carte. Lectura nu este anecdotică, face parte din procesele fundamentale ale vieţii noastre. A citi înseamnă a-ţi exersa inteligenţa, a lucra în mod critic, a pune în raport elementele contradictorii. A citi înseamnă pentru mine de multe ori şi divertisment, şi reflecţie. În teatru, există emoţie. În spectacole, folosim spiritul, inima şi corpul, teatrul este o artă absolut completă, pe care o iubesc mai mult decât orice altceva.

Vă consideraţi un scriitor mondial câtă vreme operele dumneavoastră sunt traduse în 40 de limbi şi piesele de teatru sunt jucate în tot atâtea ţări. Cuvântul dumneavoastră penetrează lumea, sunteţi mulţumit de modul în care se întâmplă asta?

Da, sunt mulţumit şi surprins, pentru că succesul internaţional a venit înainte să îl aştept. Piesele mele au fost traduse şi jucate în toată lumea. În această carieră mondială e ceva filosofic.Pentru mine a fost confirmarea umanismului meu. Cred cu adevărat că toţi oamenii au ceva în comun, cu toate diferenţele de limbă, de societate, de politică. Cred cu adevărat că împărtăşim condiţia umană, compusă din întrebări la care nu există răspunsuri definitive.

Suntem animale locuite de întrebări, de frici, de bucurii, de entuziasm. Avem foarte multe lucruri în comun peste tot în lumea asta. Suntem cu toţii fraţi în întrebările pe care ni le punem, în emoţiile noastre şi le împărtăşim şi la Tokyo, şi la Los Angeles şi la Bucureşti.

„Ei au crezut că am inventat„

De unde aţi plecat pentru a scrie „Copilul lui Noe“?

Viaţa mi-a oferit această poveste. Eram în teatru într-o zi, pentru un spectacol de-ale mele, jucat la Bruxelles, şi un domn în vârstă a venit spre mine şi mi-a zis: „Aş vrea să vă spun o poveste“. Acel bătrân era un copil evreu care fusese ascuns pe timpul războiului. În timpul pauzei spectacolului de teatru, am povestit vrute şi nevrute. Povestea lui nu e povestea copilului lui Noe, dar omul respectiv mi-a dat un detaliu incredibil în mijlocul povestirii, mi-a spus că a fost salvat de un preot catolic. Acesta avea, în fundul grădinii şcolii, în cripta unei biserici catolice, o sinagogă şi acolo dădea lecţii despre Vechiul Testament copiilor evrei.

Catolicii nu citesc Vechiul Testament, citesc Noul Testament. Şi mi-am dat seama că trebuie să scriu această poveste, sunt oameni care au salvat vieţi, despre care nu ştim mare lucru… Omul acela nu trebuia să salveze doar viaţa copiilor evrei, ci cultura lor evreiască, spiritualitatea lor. Asta m-a tulburat foarte tare. Un detaliu foarte amuzant a fost că, atunci când a apărut cartea, foarte mulţi critici au spus că a pune o sinagogă în cripta unei biserici catolice este ceva tipic lui Eric Schmitt. Numai Schmitt şi-ar fi putut închipui asta, au spus ei. Ei au crezut că am inventat…

Însă această chestiune poetică puternică şi violentă era realitatea, nu era imaginaţia scriitorului.

„Oamenii uită să fie încântaţi“

Ce loc ocupă filosofia în construcţia scrierilor dumneavoastră?

Filosofia este uimire. Platon spunea că, înainte de toate, prima virtute filosofică este uimirea. Copilul se uimeşte. Oamenii uită să fie încântaţi. Sunt oameni care sunt obosiţi de viaţă… Eu caut şi mă hrănesc din energia copiilor pentru că aceştia sunt înţelepţi. Copiii sunt înţelepţi, pentru că îşi pun întrebări şi reflectează. Toate povestirile pe care le-am scris pentru copii îmi sunt mai aproape de inimă.

Sunteţi un om al societăţii. Care este cetatea dumneavoastră?

Da, m-am gândit ani de zile. Mi s-a părut că sunt un nomad pur, pentru că mereu schimbam locuinţa, apartamentul, locuiam peste tot. Într-o bună zi, în Belgia, la sud de Bruxelles, am văzut o veche fermă din 1600, cu un turn construit în 1100, cu nişte împrejurimi mirifice… Eram cu o căţea a mea, mama tuturor câinilor pe care îi am, iar ea a privit această casă, s-a aşezat sub un tei şi nu a mai vrut să plece de acolo. M-am aşezat lângă ea şi i-am spus: „Da, da, am înţeles, aici este“.

„Sunt fidel în dragoste“

De atunci există cetatea mea, e ca o citadelă, pentru că are un turn şi un zid înconjurător. Acolo sunt unde trebuia să fiu. Acel loc este locuit din neolitic, am simţit întotdeauna acolo ceva teluric, cosmologic. Am descris aceste sentimente în „Omul care vedea dincolo de chipuri“.

Atunci când mă retrag în acel loc, în acea citadelă, nu este pentru a rămâne acolo singur, ci pentru a povesti lumea de care iau puţină distanţă. Scrii bine despre Paris, dacă eşti la Bucureşti, scrii bine despre Bucureşti, dacă eşti la Paris. Trebuie să iei puţină distanţă, pentru a putea păstra esenţa.

Sunteţi fidel în viaţă?

Sunt fidel în dragoste… Dacă o relaţie e frumoasă, atunci sunt fidel. Nu e o slăbiciune, fidelitatea este unul dintre cele mai frumoase lucruri care există pe lumea asta. Am remarcat adesea în timpul vieţii mele că ura este mai fidelă decât dragostea, decât iubirea. Sunt doi sau trei jurnalişti care mă detestă de 30 de ani, dar cu fidelitate! (râde).

Éric-Emmanuel Schmitt, carte de vizită

Tradus în peste 40 de limbi

Data şi locul naşterii: 28 martie 1960, Lyon.

Studiile şi cariera: În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filosofie. Scrie teatru şi ficţiune. Este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate (2001). Volumele sale care alcătuiesc „Ciclul invizibilului – Milarepa“ (1997), „Domnul Ibrahim şi florile din Coran“ (2001), „Oscar şi Tanti Roz“ (2002) şi „Copilul lui Noe“ (2004) s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări.

De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale „Evanghelia după Pilat“ (2000), „Adolf H. Două vieţi“ (2001), „Pe când eram o operă de artă“ (2002), precum şi eseul „Viaţa mea cu Mozart“ (2005), „Ulysse from Bagdad“ (2008), „Femeia în faţa oglinzii“ (2011), „Papagalii din Piaţa Arezzo“ (2013), „Omul care vedea dincolo de chipuri“ (2016). Lui Éric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii şi distincţii literare. În 2001 a a fost distins cu titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

Locuieşte în: Bruxelles

Sursa foto: HaguardDuNord – Own work