Cum a pierdut Edgar Allan Poe un câine în romanul “Povestea lui Arthur Gordon Pym” – Ana are carti!

Cum a pierdut Edgar Allan Poe un câine în romanul “Povestea lui Arthur Gordon Pym”

“Acum aştept recomandările pentru iubitorii de câini”, mi-a spus Anto, colega de blog, după ce a citit “Cauţi un cadou pentru un iubitor/o iubitoare de pisici? 5 cărţi perfecte de dăruit + DOUĂ PE CARE TREBUIE SĂ LE EVIŢI!!!”.

Şi de atunci, tot aşteaptă… Pentru că, din motive care-mi scapă, “nu mi s-a legat” deloc articolul acesta. Şi chiar mi-am bătut capul! Am făcut un dezastru în bibliotecă, tot răscolind după cărţi cu câini! Am întrebat în dreapta şi în stânga! Am căutat pe net! Nimic! NI-MIC!

Să ne înţelegem: literatura e plină de patrupezi mai mult sau mai puţin simpatici, mai pufoşi sau mai fioroşi…  Unii sunt chiar personajele principale ale unor romane. Însă problema mea e că MIE nu mi-a plăcut nici unul ATÂT DE MULT încât  să spun: “Cartea aceasta e cadoul perfect pentru X sau Y care e înnebunit(ă) după căţei”. Şi doar să înşir aici o listă de titluri ştii că nu e genul meu…

povestea-lui-arthur-gordon-pym-top-10_1_fullsizeDar chiar când puneam cărţile la loc în bibliotecă, mi-a venit o idee. Dacă tot nu mi-e dat să scriu despre cei mai (inserează aici ce adjectiv vrei tu) câini din literatura universală, măcar un act de dreptate să fac. Aşa că-ţi voi vorbi despre un câine care are parte de cea mai tristă soartă pentru orice personaj literar: creatorul lui, scriitorul Edgar Allan Poe, îl introduce într-un roman, pentru ca apoi… SĂ UITE DE EL!!!

“Povestea lui Arthur Gordon Pym”, singurul roman terminat al lui Edgar Allan Poe, nu se califică nici pe departe pentru lista mea de cărţi preferate, deşi autorul continuă să mă fascineze la atâţia ani de la terminarea facultăţii, când i-am studiat opera sistematic. Lunga călătorie pe care Pym o începe din America până ajunge să descopere misterul trecătorii spre Polul Sud nu m-a prins deloc, deşi e plină de aventuri, pericole şi experienţe fantastice.

Însă îmi amintesc că după ce am terminat de citit romanul am început să-l răsfoiesc iar înnebunită: nu-l mai găseam pe Tiger, câinele lui Pym! Undeva pe la jumătatea volumului, patrupedul intervine salvator într-un moment extrem de critic pentru stăpânul său şi prietenul acestuia, Augustus: “Câinele continua să mârăie deasupra lui Jones; apropiindu-ne însă am văzut că era mort de-a binelea şi că o şuviţă de sânge îi curgea necurmat dintr-o rană adâncă de la gât, pricinuită fara îndoială de colţii ascuţiţi ai animalului”.

Acestea fiind zise/scrise, Tiger… dispare, se evaporă! Fără ca Poe să dea vreo explicaţie, fără ca ulterior să mai facă vreo referire la el… Pur şi simplu, uită de câine!

Dispariţia a fost întoarsă pe toate părţile, constituind subiectul unor analize kilometrice. Cei mai înfocaţi apărători ai lui Poe sunt chiar convinşi că Tiger e de la bun început rodul imaginaţiei lui Pym, prin urmare aşa cum apare şi dispare. Eu mă înscriu însă în tabăra celor care cred că neobişnuita situaţie e doar o scăpare a autorului. În fond, nici Poe nu era chiar cel mai atent scriitor din lume, operele lui fiind pline de greşeli şi inadvertenţe, şi nici problemele pe care le avea cu alcoolul şi, conform unora din biografii săi, chiar şi cu drogurile, nu aveau cum să-i asigure o minte brici.

Sfinxul-ghetarilor-131542

 

Şi mai cred că şi pe Jules Verne l-a cam scos din sărite greşeala lui Poe. Şi spun asta pentru că autorul francez nu-l uită pe Tiger atunci când scrie continuarea la “Povestea lui Arthur Gordon Pym”, intitulată “Sfinxul gheţarilor”. Jules Verne reuşeşte “să repare” ceea ce mintea zăpăcită sau afectată de alcool a lui Poe stricase, oferindu-i lui Tiger… o soartă. Poate nu cea mai fericită, recunosc, dar mult mai bună decât uitarea în care îl aruncase Poe.

 

“Povestea lui Arthur Gordon Pym” poate fi cumpărată online de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate