Unul dintre titlurile cu care se mândrește Editura Trei anul acesta este Colhoz de Emmanuel Carrère, un roman multi premiat, bazat pe fapte reale, despre o familie urmărită de-a lungul a patru generații.
Punctul de pornire în Colhoz este unul profund personal: decesul Hélènei Carrère d’Encausse, mama autorului și o figură marcantă a mediului academic francez. Impresionantul omagiu național adus acesteia la Paris îl determină pe Emmanuel Carrère să deschidă o anchetă literară fascinantă despre propria familie, unind memoria afectivă cu evenimentele geopolitice care au zguduit secolul XX.
Cartea ne poartă pe urmele strămoșilor săi din Georgia, din perioada prăbușirii Imperiului Țarist și a scurtei perioade de libertate a țării, până la exilul dureros în Franța, provocat de expansiunea sovietică. Analizând scrisori vechi și documente de familie, scriitorul demonstrează cum destinele individuale sunt prinse în angrenajul istoriei mari — de la Revoluția Bolșevică la conflictul modern din Ucraina.
Pentru Carrère, istoria unei familii este inseparabilă de istoria unei epoci.
Cărțile, filmele, poveștile care mă emoționează cel mai mult sunt acelea care arată și dimensiunea orizontală, și cea verticală ale vieții. Orizontală: iubirea, prietenia, alianțele pe care le realizăm trecând peste aceleași ape, prin același timp. Verticală: relațiile dintre generații.
Emmanuel Carrère
Cum a luat naștere romanul
Geneza volumului este la fel de fascinantă precum povestea pe care o spune. După moartea mamei sale, Carrère începe să sorteze arhivele părinților și descoperă cercetările genealogice minuțioase realizate de tatăl său de-a lungul vieții. Dosare întregi de documente, scrisori, fotografii și arbori genealogici îi oferă materia primă pentru ceea ce avea să devină Colhoz. Autorul descrie această descoperire ca pe o moștenire simbolică:
Sigur este, în orice caz, că și dacă aș fi ajuns să-mi doresc, cum se întâmplă deseori în ultima parte a vieții, să cunosc istoria familiei mele și, fiindcă sunt scriitor, să o scriu, mi-ar fi trebuit ani întregi pentru a strânge măcar un sfert din câte strânsese tata și-mi lăsase moștenire. Totul e gata, clasat, aranjat, personajele sunt identificate, biografiile lor rezumate, portretele lor explicate. Ca și cum, de acolo de unde este, tata mi-ar fi spus: acum e rândul tău.
Emmanuel Carrère
După publicarea cărții, Carrère a mărturisit în repetate rânduri că acest text a funcționat ca un instrument de introspecție, menit să aducă claritate în relația complicată cu cea care i-a dat viață – o figură centrală a culturii franceze. Dacă în trecut scriitorul punea accentul pe tensiunile de familie, de data aceasta miza este complet diferită: dorința de reconciliere și înțelegere reciprocă.
Într-un interviu pentru Le Monde, Carrère se întreabă în ce măsură relația cu mama sa i-a influențat activitatea de scriitor, „lăsând-o deschisă unei melancolii oscilante și unei forme lucide de depresie.”
Apărut în colecția Fiction Connection a Editurii TREI, “Colhoz” de Emmanuel Carrère si-a trecut deja in palmares Prix Médicis 2025, Prix Grand Continent 2025 si Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud 2026.
Colhoz – fragment
Traducere de Doru Mareș
12
O TÂNĂRĂ FAMILIE
Franceză
Printr-un decret din 1922, URSS i-a lipsit pe toți rușii care fugiseră la Revoluție de bunurile și cetățenia lor. Erau deci apatrizi. În același an, Societatea Națiunilor l-a numit ca „înalt comisar pentru refugiați“ — titulatură pe care o considera provizorie, dar care a fost sortită să dureze — pe diplomatul norvegian Fridtjof Nansen, în egală măsură campion internațional de schi, explorator al polilor și specialist în sistemul nervos al animalelor marine. Nansen a dat numele lui unui document de identitate care permitea refugiaților, ruși sau alții, să călătorească și să se bucure de protecție internațională. Întreaga mea familie din partea mamei, rusă și georgiană, era apatridă. Mama era apatridă, Nicolas era apatrid, iar unicul lor act de identitate era un mic livret pe care-l dețineau și Nabokov, Chagall ori Stravinski. Pentru mama a fost un mare eveniment obținerea cetățeniei franceze. Nu a așteptat căsătoria pentru a o solicita: ținea să o aibă cu titlu personal, încă de la majorat și oarecum pe merit, nu ca o consecință mecanică a mariajului cu un francez. În dezbaterile actuale legate de imigrație și integrare, poziția ei, mereu tranșantă, venea din aceasta: era 100% pentru dreptul pământului, dar considera totodată cetățenia franceză un lucru de preț, care nu trebuie obținut automat, ci prin exprimarea dorinței și a voinței. După părerea ei, pentru a deveni francez era destul să o dorești, dar cu adevărat să o dorești și să arăți că o dorești. La primăria arondismentului XV, după cum povestea și Macron, se așteptase să-i fie puse întrebări din Constituție, să i se ceară să cânte Marseilleza și să depună jurământul pe Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, pe care o învățase pe de rost. Funcționarul care o primise nu făcuse nimic din toate acestea. Se mulțumise să verifice dacă își completase formularele, dacă bifase toate căsuțele, dacă existau actele justificative și fotografiile de identitate. Dosarul era complet, în regulă. I-a luat pașaportul Nansen cu copertă verde-pal și i-a dat în loc un pașaport francez cu copertă maro. A ieșit dezamăgită și tristă din primăria pe ale cărei trepte o aștepta Louis. Însă de acum era franțuzoaică și așa a și vrut să fie, ca un merit exclusiv al ei. Ca adolescentă, alesese Rusia în detrimentul Georgiei fiindcă, în pofida afecțiunii pentru unchii, mătușile și verii ei, o considera pe cea din urmă, la fel ca tatăl ei, provincială și neîncăpătoare. Adultă tânără, alegea acum Franța în detrimentul Georgiei și al Rusiei. În ultimele luni de viață ale mamei ei, încă vorbea cu aceasta în rusă, dar cu Nicolas nu o mai făcea și nu o va face nici cu propriii copii — unul dintre marile regrete ale vieții mele. Limba aceasta, care îmi este atât de dragă și pe care o vorbesc atât de prost, aș fi putut-o învăța la vârsta maximei plasticități și aș fi putut-o încorpora în ființa mea, în locul inexplicabilei bariere care m-a despărțit de ea atâția și-atâția ani. Și tatei i-ar fi plăcut să vorbească rusește cu mama, cu tanti Natașa și cu unchiul Paul, să își arate dorința sinceră și fierbinte de a se integra în acel cerc fermecat.
Și-a cumpărat metoda Assimil — sursa de inspirație a unei piese de teatru atât de hazlii, Cântăreața cheală, scrisă de un român cu figură de clovn trist, Eugène Ionesco. Hélène și Louis probabil că s-au înecat de râs la Teatrul Noctambules, unde piesa și-a început cariera, înainte de a emigra la Teatrul Huchette, unde se joacă încontinuu de șaptezeci și trei de ani. Stocul lor de fraze ritualice s-a îmbogățit cu găselnițele lui Ionesco: „Grădina unchiului meu e mai mare decât pălăria mătușii mele“, „Ce curios, ce bizar și ce coincidență!“, „Un pompier este și un confesor“. Mama râdea de L’Anglais sans peine, deturnată de Ionesco, însă eforturile tatei de a stăpâni Le Russe sans peine, în loc să o impresioneze, o enervau. În acele dovezi de dragoste, vedea mai degrabă snobism — ceea ce, de altfel, chiar era, dar acel snobism era o dovadă de dragoste. Refuza să vorbească rusește cu Louis, îi convingea pe cei din familia Lamsdorff să nu o facă nici ei și îi critica tatei accentul, în loc să îl corecteze. Supus acestui regim, tata s-a săturat și limba rusă a devenit pentru el, la fel ca pianul, o delectare secretă.
Începuturile lor în viață
Pe vremea părinților mei, de altfel și pe a mea, de la Sciences Po se putea ieși fie cu diplomă, fie fără. În cea de-a doua ipoteză, nu exista niciun soi de echivalare, niciun pachet de consolare: învățaseși trei ani degeaba. Mama a încheiat studiile cu diplomă, tata fără. Îmi vine greu să cred că, pe moment, acel eșec nu a fost pentru el o catastrofă: un viitor brusc întunecat, dublat, prin comparație cu soția lui atât de sclipitoare, de o crudă umilire. S-a resemnat. Și s-a apucat să citească anunțurile din Le Figaro în căutarea unei „situații“. Și astfel a intrat, pe ușa din spate, în compania de asigurări Garanția Mutuală a Funcționarilor (GMF), unde nu se îndoia că avea să i se desfășoare întreaga carieră. Când am ajuns la vârsta de a ști și de a putea spune ce meserie are tata, acesta avea titulatura prestigioasă, un pic misterioasă, de „împuternicit“: trecuse de partea cadrelor, ba chiar a cadrelor superioare. La GMF debutase însă ca „redactor“, lucrând la dosarele victimelor unor catastrofe naturale, înainte de a deveni „supraveghetor“, echivalentul unui șef de atelier pe teritoriul gulerelor albe. În ce o privește pe mama, în pofida diplomei, nici ea nu a avut un start profesional mai sclipitor. Câteva luni a fost vânzătoare într-o librărie din Levallois. Viitoarea ei orientare a fost decisă de întâlnirea cu o femeie căreia nu i-am auzit niciodată numele până când nu mi-a vorbit despre ea, cu gratitudine, câteva zile înainte de a muri. Femeia aceea se numea Odette Moreau (1903-1986, mă informează Wikipedia). O avocată care avusese legături cu Rezistența, fusese arestată, deportată la Auschwitz, apoi la Bergen-Belsen, unde o cunoscuse pe Simone Veil, cu care rămăsese foarte bună prietenă. Nu era genul de persoană de care dădeai prea des în anturajul mamei, încă și mai rar acolo unde se cunoscuseră: la familia Bardèche. Fermecată de tânăra atât de hotărâtă, Odette Moreau a trimis-o la un iezuit rus, de rit oriental, părintele Obolenski. Se întâmplă ca acest părinte Obolenski să fi predat la Institutul Ortodox Saint-Serge din Meudon, unde Nicolas îi fusese elev. În memoriile lui, Nicolas îi descrie apartamentul în care locuia și unde uneori le oferea un ceai ori un whisky elevilor lui ca „un fel de grotă cu pereții acoperiți de hărți mari ale URSS și de rafturi îndoindu-se sub greutatea cărților de literatură, teologie și economie politică“. Dar mai ales îl descrie pe el, înalt și slab, ascetic, de un umor sardonic, de o eleganță a gestului și a cuvântului indisociabile de totala detașare de bunurile acestei lumi: încarnare a unei calități căreia e greu în ziua de azi să-i aduci elogii, într-atât e de asociată, pe nedrept, cu superioritatea de clasă: distincția. Părintele Obolenski era omul cel mai distins pe care-l cunoscuse vreodată Nicolas — Nicolas care joacă acest rol pentru mine. Cunoscător enciclopedic al culturilor slave și asiatice, al teologiei ortodoxe și al mizelor geopolitice, trecuse de la catedră într-o oficină discretă, finanțată de Compania Franceză a Petrolului, care purta numele ideal în neutralitatea lui de Centrul de Documentare și Sinteză. A primit-o pe mama, apoi a angajat-o pentru a analiza tot ce avea legătură cu republicile sovietice din Asia Centrală.
Cina regicizilor
Centrul de Documentare și Sinteză ocupa, la ultimul etaj al unui imobil de pe Champs-Élysées, un vast apartament burghez căruia nimic nu-i trăda reconversiunea în birouri: erau acolo camere cu paturi, băi, noptiere, șifoniere pline ochi cu lenjerie… Munca mamei consta în a citi presa sovietică, a decupa articole și a întocmi rapoarte despre zonele de graniță ale Uniunii Sovietice în care se găseau în același timp musulmani și petrol. Înainta rapoartele unei secretare — personal nu a știut niciodată să bată la mașină, fidelă principiului bunicii ei, Nino Nikoladze, conform căruia o femeie trebuie să evite orice competență care ar risca să o cantoneze într-o meserie considerată ca fiind feminină. Secretara le înainta apoi părintelui Obolenski. Acesta îi mulțumea ceremonios mamei, dar nu le comenta. Ea nu știa nici dacă el le citea, nici dacă le citea cineva anume, nici la ce foloseau. Un majordom servea cafeaua la zece dimineața și ceaiul la cinci după-amiază. Pe la Centru treceau persoane misterioase: paraziți, inși care tapau de bani, iluminați, cu care părintele Obolenski se închidea uneori ceasuri întregi și care, conform vecinului de birou al mamei, Alexandre Bennigsen, nu puteau fi decât spioni. Descendent al unei mari familii germano-ruse, alpinist, hazliu, mereu într-o dramatică lipsă de bani, Bennigsen fugea în același timp de acasă și de creditori, locuind săptămâni de-a rândul în Centru, unde o guvernantă pe care o bănuia a fi amanta majordomului (problema îl preocupa intens) îi făcea patul ca la hotel. Era, la fel ca mama, „cercetător“, fără a ști prea bine ce anume cerceta. În seara de 23 martie 1953, părintele Obolenski i-a invitat la cină într-un restaurant bun. Mama și Alec erau foarte tineri, la un loc nu aveau cincizeci de ani și nu erau deloc obișnuiți cu genul acela de stabiliment. Au așteptat cu răbdare momentul în care șeful avea să le explice motivul invitației. Sărbătoreau vreun succes? Ce succes? Ce ar fi putut însemna un succes într-o activitate atât de ambiguă ca a lor? Până la urmă, părintele Obolenski le-a dezvăluit următoarele: aveau toți trei în comun faptul că, prin înaintași, erau amestecați în asasinarea țarului Pavel I, în 23 martie 1801. Dacă tata ar fi fost de față, nu ar fi fost luat pe nepregătite. Am văzut, la începutul acestei povești, că mama cobora din prestigioasa familie Panin. Ceea ce era cazul, prin alianță, și pentru părintele Obolenski. Strămoșul lor comun, contele Nikita Panin, împreună cu cel al lui Alec, contele Bennigsen, scăpaseră Rusia de un țar pueril și pervers — lucru bun, după părerea părintelui Obolenski. În timp ce țarul era pe rând cotonogit, strangulat și i se tăia gâtul ca unui purcel de lapte de către Bennigsen și cei câțiva oameni ai lui, străbunul meu Panin — cel pe care Simon Sebag Montefiore îl descrie ca „glacial și durduliu“ — stătea în galeria alăturată, contemplând tablourile și repetând cu o crescândă iritare: „De ce țipă-n halul ăsta? De ce țipă-n halul ăsta?“ Obiectul cinei era comemorarea regicidului înfăptuit împreună, cu o sută cincizeci și doi de ani mai înainte, de înaintașii lor și instaurarea unei tradiții: de-acum, o vor face anual. „De-asta ne-ați recrutat?“ a întrebat uluit Bennigsen. Părintele Obolenski a răspuns nu, nu doar, într-un fel suficient de misterios pentru ca dubiul să rămână valid. Ritualul, pe care cei trei descendenți au jurat, susținuți de vodcă, să-l continue până la moarte, a ajuns o sursă infinită de glume, dar nu a durat, din păcate, decât doi sau trei ani. Centrul de Documentare s-a închis, părintele Obolenski a murit. Mama și Alec Bennigsen au rămas mult timp prieteni. El îi lua pe părinții mei să escaladeze stâncile de la Fontainebleau. A devenit nașul meu și, la naștere, mi-a dăruit o lampă foarte drăguță, în formă de cocoș, dar succesul mamei mele, într-un domeniu de cercetare care era și al lui, i-a îndepărtat puțin câte puțin.
