Crăciunul e şi despre cărţile copilăriei – azi, “Şerfi” de Ioana Postelnicu! Sunt chiar singura care a citit-o până a scorojit-o?! – Ana are carti!

Crăciunul e şi despre cărţile copilăriei – azi, “Şerfi” de Ioana Postelnicu! Sunt chiar singura care a citit-o până a scorojit-o?!

Am invidiat-o puţin pe Maria, colega de blog, pentru emoţia pe care a stârnit-o printre prietenii anaarecarti.ro atunci când a recenzat cartea ei preferată din copilărie, “Fetiţa de pe Terra” de Kirill Bulîciov. Ca un făcut, toată lumea părea să fi citit volumul – mai puţin eu; toată lumea avea lacrimi în ochi din cauza nostalgiei – normal, mai puţin eu; toată lumea o adora pe fetiţă – desigur, mai puţin eu.

(Ulterior, am citit şi eu cartea, prin urmare… am adorat-o şi eu pe Alisa!)

POŢI CITI AICI RECENZIA LA “FETIŢA DE PE TERRA” DE KIRILL BULÎCIOV

Rămasă puţin pe dinafară (ceea ce mi se întâmplă rar când e vorba de cărţi, trebuie să recunoşti!!!), mi-am promis pufnind în barbă că-mi voi lua revanşa… ca să descopăr însă, în cadrul unui sondaj ad-hoc, că nimeni din anturajul meu, exceptându-mi fratele, n-a auzit de Şerfi 🙁 , cartea MEA preferată atunci când eram doar de-o şchioapă.

Volumul publicat de Ioana Postelnicu în 1958 (iar eu deţin cu mare mândrie în bibliotecă FIX acea ediţie, atât de scorojită încât am scos-o acum cu teamă din raft) conţine „şase povestiri pentru copii cuminţi şi mai puţin cuminţi”, după cum a fost el promovat la vremea respectivă, fiecare având ca titlu numele năzdrăvanului în chestiune. 

Însă spre deosebire de “Fetiţa…” Mariei, puştii… mei 🙂 nu se pot lăuda cu întâmplări “unice, trăsnite, amuzante”. Din contră… Codruţ, Griguţă, Pusi şi Nel, Puiu şi Şerfi nu-ţi provoacă hohote de râs, ci mai degrabă un zâmbet trist, plin de duioşie… Mă rog, cel puţin asta am simţit eu azi, când am recitit cartea, ca să mă pregătesc conştiincioasă de recenzia de faţă. În schimb, îmi amintesc că în copilărie tot ce-mi doream entuziasmată era să-i întâlnesc pe Şerfi&Co., convinsă fiind că ei există în realitate, doar că n-am reuşit eu să le aflu adresa.

(Bine, problema aceasta am avut-o cu TOATE cărţile pe care le-am citit până la o anumită vârstă… Nu înţelegeam de ce nimeni nu vrea să-mi spună unde îi pot întâlni pe toţi copiii aceia minunaţi, ca să mă joc şi eu cu ei…)

Eroii din nuvelele Ioanei Postelnicu sunt copii de la ţară sau de la oraş, vajnici pionieri sau aspiranţi (ah, tocilara din mine adora cărţile cu pionieri!!!), descurcăreţi sau mai… nătăfleţi, dar au un numitor comun: la un moment dat adulţii, de voie, de nevoie îi lasă de izbelişte, iar ei trebuie să se descurce singuri-singurei… Aventurile prin care trec sunt povestite, cu candoare, chiar de micuţi, prin urmare cele mai banale întâmplări îmbracă valenţe epopeice…

Codruţ va trebui să înfrunte de capul lui o noapte geroasă, dar şi pe golanul cartierului pentru a aduce ajutor medical pentru verişoara lui bebeluşă, grav bolnavă. Griguţă, care a trăit doar la ţară, la bunici, e nevoit să înceapă şcoala în marele oraş, lângă mama lui pe care nu o cunoaşte prea bine. Şi pentru că nu înţelege de ce trebuie să înveţe nişte semne ca să scrie “oaie” când el desenează atât de frumos turma bunicului, se plimbă fascinat în sus şi în jos, cât e ziulica de lungă, în liftul din blocul vecin. În schimb, cu Şerfi se întâmplă FIX invers: mama îl lasă la ţară, la bunicul turc de pe malul Dunării, iar băieţelul va tânji tot timpul, fără să înţeleagă prea bine de ce, după femeia aceea care mirosea atât de frumos şi care l-a rugat să n-o uite atunci când a plecat. În tot acest timp, înapoi în marele oraş, Pusi şi Nel se plictisesc singuri acasă, în timp ce părinţii sunt la muncă, aşa că se apucă să formeze numere de telefon la nimereală şi să-i invite pe cei care răspund în casa lor.  

După cum vezi, întâmplări comune, obişnuite… pe care le-am trăit sau le-am fi putut trăi şi tu, şi eu în copilăria noastră. Şi cred că de fapt în acel “le-am trăit” se ascunde principalul motiv pentru care şi în ziua de azi am recitit ca vrăjită textele Ioanei Postelnicu. Şi am realizat că puştii aceştia literari din copilăria mea au fost cei care au pregătit terenul şi au anunţat generaţia “cu cheia de gât” din care am făcut şi eu parte.

Îmi amintesc şi azi cum întoarsă de la şcoală şi fiind singură acasă, cu frăţiorul mai mic în grijă, eu făceam curat (de pe atunci eram obsedată… pffff!) până venea mama, în timp ce pe el îl puneam să patruleze pe holul apartamentului, cu puşca de jucărie pe umăr. “Tu păzeşti castelul!”, îi spuneam eu serioasă. Şi în timp ce creţul de frate-miu îşi umfla pieptul de mândrie, eu oftam uşurată că nu-mi stă în cale. Sau în vacanţă la mamaie, ne jucam de-a cei trei muşchetari (chit că eram o gaşcă de 10 -12 copii, prin urmare aveam vreo 2 Athos, 3 Portos, 4 D’Artagnan şi… câţi mai rămâneau de Aramis 🙂 ) şi, în timp ce băieţii rupeau crengi ca să-şi facă săbii, eu defilam graţioasă printre ei, căci eram… Ana de Austria! Unica! 🙂

Pentru acest tip de amintiri, voi iubi toată viaţa cărticica aceasta… 

P.S. Încadrată de autorităţile Republicii Populare Române la capitolul “literatură pedagogică”, cartea Ioanei Postelnicu este lipsită, în mod absolut uimitor, de orice stridenţe ideologice. Bineînţeles, toţi eroii ei visează să ajungă pioneri, dar să mă scuze cei care nu mai suportă nici măcar să audă cuvântul “comunism”, nu mi se pare deloc exagerat: în şcoala generală, eu mi-am invidiat toţi colegii mai mari pentru cravata aceea, până am primit-o la rândul meu (desigur, în cadrul ceremoniei de la închisoarea Doftana – Doamne, ce alegere cretină de locaţie!). Bănuiesc că Ioana Postelnicu a reuşit să dribleze vigilenţa comisiei de cenzori deoarece a trântit un fel de cuvânt înainte, în care sublinia că tema cărţii ei “o constituie răspunderea faţă de educaţia şi instrucţia viitorului cetăţean al patriei – copilul”. Îţi spun sincer, eu cred că a facut mişto de toţi “vigilenţii” din comisia aceea!

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate