Dacă îţi aminteşti (dacă nu, oftez uşurată, căci a trecut atâta timp încât mi-e şi jenă!), ţi-am promis o continuare la “Cele mai bune 10 începuturi de carte pe care le-am citit vreodată!”.
Nu de alta, dar în căutarea numărului rotund (10) care să dea bine în titlu am lăsat pe dinafară o mulţime de fraze care de atunci mi-au tot bătut obrazul.
Prin urmare, fără să ne mai lungim cu vorba şi respectând principiul sfânt al alegerii lor la întâmplare:
“Anna Karenina” de Leo Tolstoi
“Familiile fericite sunt toate la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu”.
Nu prea m-am dat eu în vânt după romanul acesta, dar trebuie să recunosc că Tolstoi ia una dintre medalii în orice competiţie imaginară a începuturilor de carte. Pentru că nici nu prea ai cum să-l contrazici, plus că nu ştiu pe ce buton apasă cuvintele astea de-ţi vin în cap toate momentele de fericire/nefericire din familia ta. Şi chiar dacă ulterior vei empatiza cu suferinţele amoroase ale Annei (nu e cazul meu!) sau chiar dacă vei da ochii peste cap atât de des că o să te temi că rămâi cu ei aşa… hai hui (cum era să mi se întâmple mie!), nimic nu va ştirbi perfecţiunea frazei de debut.
“Versetele satanice” de Salman Rushdie
“Ca să renaşti”, cânta Gibreel Farishta, în timp ce se prăbuşea din ceruri, “mai întâi trebuie să mori”.
Cum adică?!, m-am uitat eu cruciş la ce începusem să citesc. Cum adică “se prăbuşea din ceruri”? Până m-am dumirit eu ce e cu cartea aceasta care a stârnit atâtea patimi + sentinţa de condamnare la moarte pronunţată împotriva lui Rushdie de un tribunal islamic iranian, m-am întors de nu ştiu câte ori la fraza de început care pe mine m-a intrigat… până la ceruri, poftim!, dacă tot suntem în zonă. Mai ales că Gibreel, indiferent în ce cheie alegi să citeşti acest roman (care, atenţie!, nu e deloc, dar deloc uşor oricât de super-ultra-megacool ţi-ar suna să-l treci pe lista ta de lecturi), chiar SE PRĂBUŞEŞTE cântând din ceruri (sau, mă rog, dintr-un avion, dacă ţi se pare mai realist 🙂 ).
“De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger
“Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi, în primul rând, unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea, şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate”.
Despre romanul lui Salinger am mai scris în alt material tip combo – cel dedicat fumătorilor (şi interzis celor care susţin legea antifumat 🙂 ). Nu retrag nici un cuvânt din ce-am spus acolo, însă o nuanţă aş vrea să-mi permiţi: dacă romanul nu m-a prea entuziasmat, în schimb fraza de debut m-a dat pe spate. Pentru tupeul de a alătura “rahaturi” cu David Copperfield, pentru curajul de a ţi-o spune verde în faţă că n-are nici un chef de toate cele înşirate acolo, l-am aplaudat pe Salinger fără să-mi ascund invidia. Dacă aş fi scris o carte, aşa aş fi vrut s-o încep. Dar uite că mi-a furat Salinger ideea, ce nesimţit 🙂 !
Începuturi de carte care mi-au plăcut la nebunie: “David Copperfield” de Charles Dickens
“Este menirea paginilor de faţă s-arate dacă până la urmă eroul propriei mele vieţi voi fi eu sau dacă altcuiva îi va reveni acest rol. “
Şi dacă tot a venit vorba 🙂 … De “David Copperfield” mă leagă, în primul rând, discuţiile interminabile pe care le aveam în liceu cu prietena mea de atunci, Tony. Fiind amândouă mari admiratoare ale lui Dickens, conversaţiile noastre pe acest subiect se transformau invariabil într-o adevărată dispută: “Care e cel mai bun roman al lui – “David Copperfield” (părerea mea) sau “Marile speranţe” (părerea ei)? Şi deşi toţi anii care au trecut de atunci şi toate cărţile care mi-au căzut ulterior în mâini mă determină azi să-mi privesc cu alţi ochi multe din argumentele de odinioară, rămân de aceeaşi părere în ceea ce priveşte această frază de început: e una din cele mai frumoase pe care le-am citit vreodată.
“Colind de Crăciun” de Charles Dickens
“Marley, s-o spunem chiar de la început, era mort.”
Ok, ok, pot simţi deja exasperarea din tabăra anti-Dickens (“încă un titlu al lui?!!!”), dar dacă tot m-am pornit 🙂 … Cu acest început de carte, desfid (aşa se zice oare? Ufff, e prea târziu s-o sun acum pe doamna profesoară… În fine, aştept resemnată mesajul ei de corectare)… Cum ziceam… Desfid pe oricine care susţine că Dickens nu are umor. Să începi AŞAAAA o carte care se intitulează “Colind de Crăciun” şi pe care toată lumea ţi-o recomandă să ţi-o pui sub brad (în frunte cu mine!), trebuie să fii fie genial, fie… inconştient. Şi, după cum m-am convins, Dickens era şi una, şi alta 🙂 .
“Soţia călătorului în timp” de Audrey Niffenegger
“Clare: Nu-i uşor să fii lăsat în urmă”.
Dacă ne urmăreşti de ceva timp, ştii deja că noi cu cărţile de dragoste… mai subţire. Însă… Eu sunt fascinată de cărţile în care personajele principale pleacă la plimbare… aşa… prin timp, ba în trecut, înapoi în prezent, dau şi o tură prin viitor etc. FAS-CI-NA-TĂ! Iar în “Soţia călătorului în timp”, care e şi o reuşită poveste de dragoste – recunosc, despre asta e vorba: el se întoarce în trecut, până ajunge în copilăria ei, revine în prezent ca să se însoare cu ea, aruncă şi o privire în viitor ca să vadă ce-i aşteaptă. Iar ea e tot timpul “lăsată în urmă”. Ceea ce, mda, nu e deloc uşor. (carte super-ultra-recomandată pentru firile romantice, nu uita de şerveţele – crede-mă, vei avea nevoie de ele!)
Începuturi de carte: “Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath
“Era o vară stranie, sufocantă, vara în care i-au electrocutat pe soţii Rosenberg, şi eu habar n-aveam ce fac în New York.”
Pe vremea când am citit “Clopotul…”, nu ştiam de cazul soţilor Rosenberg, „Cartea lui Daniel” căzându-mi în mâini mulţi ani mai târziu. Însă… După ce afli că e unicul roman al Sylviei Plath, după ce ajung până la tine informaţiile şocante despre viaţa poetei, fraza aceasta de debut e cam ultimul avertisment pe care îl mai primeşti înainte să te cufunzi într-o carte (autobiografică, susţin specialiştii) atât de plină de disperare încât îmi este imposibil să vorbesc despre ea în termenii „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”. Sincer îţi spun, dacă traversezi o perioadă mai tristă, mai bine îţi vezi de altele decât să te apuci să o citeşti.
Începuturi de carte care mi-au plăcut la nebunie: “Rebecca” de Daphne du Maurier
“Azi-noapte am visat că m-am întors la Manderley.”
“Rebecca” se numără printre plăcerile mele vinovate! Poftim, am recunoscut-o public, gata, răsuflu uşurată, căci micul meu secret întunecat îmi cam bântuia imaginea de bloggeriţă nonconformistă cu care te-am obişnuit. Confesiunea fiind făcută, nu mai intru în detalii despre subiectul cărţii (e cineva care nu-l ştie? 🙂 ). Îţi mai spun doar că din momentul în care am citit fraza aceasta care explodează de întrebări am ştiut că mă aşteaptă o noapte albă. Şi aşa a fost: până la ziua terminasem „Rebecca”. Iar faptul că n-am primit toate răspunsurile, că romanul se termină aproape la fel de misterios cum începe, nici măcar n-a mai contat.
“Portocalele nu sunt singurele fructe” de Jeanette Winterson
“Ca majoritatea oamenilor, am trăit multă vreme cu mama şi tatăl meu. Tatei îi plăcea să se uite la lupte greco-romane la televizor, iar mamei îi plăcea să se ia la trântă; n-avea importanţă cu ce sau cu cine. Ea era persoana din colţul alb şi cu asta basta.”
În afară de cârcotaşa de Maria, colega de blog, sper că n-o să-mi mai atragă nimeni atenţia că, în loc de fraza de început, eu am copiat ditamai paragraful! Însă am făcut-o cu un scop foarte clar şi te lămuresc imediat. În ceea ce mă priveşte, Jeanette Winterson (pe care am pomenit-o şi în articolul cu cărţile despre balerine) intră în categoria scriitorilor pe care eu nu-i recomand DECÂT DUPĂ UN ŞIR DE AVERTISMENTE!
E atât de surprinzătoare femeia aceasta (cam până în pragul “şocantului”, aşa), atât de îndrăzneaţă în subiectele abordate şi în scriitură, încât ia citeşte-i tu, te rog frumos, cărţile pe riscul tău, ca să n-avem vorbe după aceea. Îţi spun doar că eu m-am împrietenit cu ea strict datorită felului în care începe romanul “Portocalele nu sunt…”. Când mi-au căzut ochii în librărie pe paragraful de mai sus, mi-a fost clar că eu de acolo nu plec fără carte.
“Metamorfoza” de Franz Kafka
“Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimăntătoare.”
Intenţionat am lăsat-o la final… Căci ce mai poţi înşira după ea?!!! Cu fraza aceasta FA-BU-LOA-SĂ Kafka ne trimite pe toţi acasă. Eu mă întorc la lecturile mele, tu – la ale tale, ne mai întâlnim aici pe blog, mai râdem, mai glumim… dar un început de carte ca al lui Kafka eu nu cred că mai găsim.
…
OK, alte 10 pe listă, încă un catralion de fraze de debut excelente rămase pe dinafară… ufff!
Însă…
Înainte să mai fac alte promisiuni pe care să le duc la îndeplinire cu atâta întârziere, doar o frază aş vrea să mai menţionez. UNA CARE NU MI-A PLĂCUT NICIODATĂ! Nici atunci când am citit cartea, nici azi, cand aştern aceste rânduri.
Prin urmare…
Fraza de debut care mi-a spus: “Vei urî această carte” este…
…“Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele”. Probabil că nici romanul “Lolita” al lui Vladimir Nabokov şi nici cuvintele cu care începe nu mai au nevoie de vreo prezentare.
În schimb, cu toată sinceritatea îţi spun că eu am să regret câte zile de cititoare voi mai avea că nu mi-am ascultat instinctul şi am parcurs întreaga carte deşi reacţia mea iniţială a fost una de respingere totală. Îmi pare rău, nu vreau să-i supăr pe cei/cele care iubesc acest titlu, dar pedofilia îmi repugnă total şi nimic n-o face scuzabilă în ochii mei, nici măcar romanul unui autor genial, aşa cum e Nabokov.
