Romanul Exit Party de Emily St. John Mandel a fost publicat pentru prima dată în luna septembrie a acestui an în SUA. Și iată că la numai două luni distanță, i se pregătește lansarea și în România! „Vinovata” de serviciu este Editura Trei.
Exit Party este deja al șaptelea roman al scriitoarei și al patrulea tradus în română (celelalte trei sunt „Stația Unsprezece“, „Hotelul de sticlă“ și „Marea Liniștii“).
După „Marea Liniștii“ – care mi-a plăcut foarte mult și despre care am scris chiar AICI – , așteptările mele sunt mari. Se pare că nu numai eu am fost nerăbdător să aflu mai multe, deoarece cartea a intrat imediat în topul bestsellerurilor din The New York Times, unde s-a instalat confortabil pentru o bună perioadă.
De la data publicării și până acum, Exit Party a adunat foarte multe recenzii pozitive. Așa că, până când o să-mi spun și eu părerea despre ce este vorba și unde se îndreaptă această carte, îi las pe criticii literari să ne vrăjească (eu sunt deja!):
Ambițios și captivant… punctul culminant al carierei sale de până acum.
The New York Times
Atinge noi culmi… extraordinar.
The Guardian
O cutie-puzzle strălucitoare de roman… Un tur de forță.
Publishers Weekly
Formidabil… O carte care te va emoționa… În lumea din Exit Party, prin toate întorsăturile sale tragice, o regăsim pe Mandel la apogeul formei sale.
The Boston Globe
Acesta este cel mai bun roman al lui Mandel de la Station Eleven încoace… Atât o lectură palpitantă, cât și o demonstrație de virtuozitate a posibilităților morale și filosofice ale ficțiunii speculative.
Kirkus Reviews
A reușit din nou… acumularea perfectă a tuturor romanelor care au venit înainte.
New York Magazine
Editura Trei prezintă astfel „Exit Party“ de Emily St. John Mandel:
CINE VEI FI CÂND LUMEA SE VA SFÂRȘI?
„Cred că doar Dumnezeu e mai bun decât Mandel când vine vorba despre crearea unei lumi. Exit Party este genul de roman despre care vei fi disperat să vorbești.” – Ron Charles, critic literar
Los Angeles, 2031. Întâia primăvară de la prăbușirea Statelor Unite. Speranța se întoarce: copacii jacaranda au înflorit și toată lumea sărbătorește instaurarea Republicii California și ridicarea stării de asediu. Ari, proaspăt eliberată din închisoare, ajunge la o petrecere exact în momentul în care începe această nouă eră fragilă. Oamenii dansează, beau și râd, atmosfera este de-a dreptul extatică… până când Kareem, gazda petrecerii, dispare fără urmă. Ani mai târziu, la Paris, Ari este în continuare obsedată să dezlege misterul acelei nopți inexplicabile. Exit Party este un roman electrizant despre libertate și supraveghere totală, artă și supraviețuire, dragoste și pierdere, într-o lume făcută bucăți.
„Exit Party lansează o întrebare tulburătoare: cine devenim atunci când nu doar propria viață ni se dă peste cap, ci întreaga societate se prăbușește în jur?” – The New York Times
„Percutant și profund tulburător, un puzzle literar care cartografiază, cu o precizie chirurgicală, legătura dintre dictatură și haos.” –
„Cel mai bun roman al lui Mandel de la Station Eleven încoace. Atât o lectură palpitantă, cât și o demonstrație virtuoasă a posibilităților morale și filosofice ale ficțiunii speculative.” – Kirkus
„Emily St. John Mandel are harul de a împleti destine și detalii de-a lungul unor linii temporale meticulos construite, transformând fiecare detaliu banal într-o metaforă plină de semnificații profunde.” – New York Magazine
Cine este Emily St. John Mandel?
Emily St. John Mandel a semnat șapte romane remarcabile, printre care fenomenul global Station Eleven — distins cu prestigiosul Premiul Arthur C. Clarke, finalist al National Book Award și PEN/Faulkner Award for Fiction și inclus de New York Times în topul celor mai bune 100 de cărți ale secolului XXI. Din portofoliul său fac parte și bestsellerele The Glass Hotel (nominalizat la Premiul Giller) și Marea Liniștii, ambele selectate de Barack Obama printre cărțile sale preferate.
Cărțile ei au fost traduse în aproape 40 de limbi și au inspirat adaptări de succes pentru televiziune. În prezent, Emily St. John Mandel își împarte viața între New York și Los Angeles. La Editura Trei a mai apărut Marea Liniștii.
Exit Party – fragment
3
Să ne‑o imaginăm pe Marlowe în spatele pupitrului, în vârstă de treizeci și cinci de ani acum, trează în ciuda celor douăzeci și patru de ore în care nu dormise deloc. Încă plină de probleme, dar de altă natură. Se concentra asupra respirației și își încleștase amândouă mâinile pe pupitru. Amfiteatrul era un vid întunecat, dar ea simțea prezența oamenilor, a tuturor sufletelor adunate laolaltă din locuri atât de îndepărtate. Poți să captezi atenția sălii? O întrebare veche, de la începutul carierei ei academice, iar răspunsul ei era unul victorios: Pot să captez atenția sălii. Era un dialog intern, menit s‑o ajute să se liniștească. Panica e un ocean. S‑a uitat prin amfiteatru și și‑a imaginat o corabie plutind către ea, în beznă.
— Cred că ar trebui să începem, a zis pe un ton conversațional fals, pe care și‑l perfecționa de ani întregi, cu câteva definiții fundamentale. Ce înseamnă transport?
S‑a oprit, ca și cum i‑ar fi putut răspunde cineva, după care și‑a răspuns singură:
— Este o mișcare a materiei în spațiu și timp. Ca o paranteză, asta e și viața.
Oare fusese o remarcă pretențioasă? Se temea că da. S‑a auzit un murmur apreciativ dinspre mulțime, ceea ce a fost liniștitor. Dar, în clipa aceea, un mesaj text i‑a apărut la periferia câmpului vizual. Era fratele ei, Samir.
Marlowe, sună‑mă e urgent
Marlowe a tras adânc aer în piept.
— Lucrul la care trebuie să ne gândim, fie că vorbim despre obiecte sau despre oameni, este impactul acelor variabile…
Da, și dacă n‑ar fi fost atât de obosită, și‑ar fi amintit să oprească mesageria, a apărut un al doilea mesaj de la Samir:
Tata moale
— Impactul acelor variabile, a zis Marlowe, respectiv timpul și spațiul, asupra…
*moare
Marlowe a amuțit. Tata ținându‑mă de mână când aveam patru ani, în timp ce urcam panta abruptă a unui deal plin de verdeață. Tata făcând fursecuri când aveam șapte ani, presărând cu atenție pe ele un număr egal de fulgi de ciocolată. Tata cântând la pian, tata mâncând înghețată…
Încă un mesaj de la Samir:
N‑a mai rămas mult timp
…tata aplaudând pe rândul din față, la serbarea școlară, tata ducându‑mă cu mașina la colegiu. Tata anul trecut, pe terasa mea, tolănit pe spate într‑un șezlong și privind cerul nopții ca și cum n‑ar mai fi văzut niciodată stelele. Încă un mesaj de la Samir:
Îmi pare rău că‑ți spun printr‑un mesaj, dar știm amândoi că n‑o să mă suni înapoi
Publicul se foia deja, făcând tot felul de zgomote. Cineva a tușit.
— Îmi pare rău, a zis Marlowe. A intervenit o urgență personală.
Apoi, fiindcă susținea această conferință prin intermediul unei holograme, s‑a evaporat în aer.
4
Ibari participase la multe dintre conferințele lui Marlowe, pentru că cel mai bun prieten al ei — singurul ei prieten, de fapt — era tatăl lui Marlowe, iar ea îi cunoștea pe Marlowe și pe fratele ei încă de pe vremea când erau foarte mici. Ibari știa că Marlowe n‑ar fi plecat dacă n‑ar fi fost vorba despre o urgență reală. A zăbovit o clipă în camera VR, privind scena goală și așteptând să vadă dacă Marlowe se întoarce sau nu. Apoi, în câmpul său vizual, a apărut un mesaj text de la unul dintre informatorii ei:
Kareem e pe moarte.
Ibari și‑a scos casca — amfiteatrul și mesajul au dispărut — și s‑a afundat în scaunul de birou. Știa de ceva vreme că momentul acesta se apropia, iar durerea pe care o simțea era surprinzătoare chiar și pentru ea. Ai atât de mult timp, până când nu mai ai, doar la asta se putea gândi și știa că nu avea niciun sens, însă gândul i se rotea în buclă prin cap. S‑a ridicat și s‑a dus înapoi la fereastră, sperând să se liniștească. Zmeul era în continuare acolo, printre zgârie‑nori. Era ciudat să conștientizeze cât de puțin timp trecuse, când paradigma lumii întregi tocmai se modificase. Tot ce‑și dorea în clipa aceea era să stea de vorbă cu Nico, dar nimeni n‑o mai văzuse pe Nico de peste treizeci de ani.
5
Samir era pe lună când l‑a sunat Ibari. Avusese mai multe stagii în Colonia Unu încă din perioada facultății și avea o slujbă care, pe hârtie, părea ideală. Dar, ceea ce nu înțelesese el când începuse să profeseze ca arhitect, era faptul că a excela în acest domeniu presupunea din ce în ce mai puțin timp petrecut proiectând clădiri și spații interioare și din ce în ce mai mult timp petrecut în întâlniri cu clienții. Avansase într‑o funcție de conducere, în cea mai importantă firmă de arhitectură și inginerie care se ocupa cu dezvoltarea proiectelor în spațiu, iar clienții care îi plăceau cel mai puțin și care, printr‑un noroc îngrozitor, erau acum singurii lui clienți, ședeau chiar în fața lui. Unul dintre colegii săi prezenta un raport ingineresc pe care Samir îl citise deja, așa încât părea rezonabil să‑i răspundă lui Ibari. S‑a ridicat și s‑a îndepărtat de masă.
— Tocmai am vorbit cu medicul tatălui tău, a zis Ibari.
— Mda, a spus Samir, m‑a sunat și pe mine cu o jumătate de oră în urmă. Trebuie să duc la bun sfârșit întâlnirea asta, după care mă întorc pe pământ. Știi dacă Marlowe știe că ne apropiem de sfârșit?
— Tu ar trebui să fii cel care‑i spune.
— Samir, a zis cineva din spatele lui.
— Te sun înapoi, a zis Samir.
Când s‑a întors la masă, toată lumea se holba la el.
— Vă rog să mă scuzați, a zis Samir, era o chestiune personală…, îmi pare rău.
— Nicio problemă, a zis colegul său.
Nu lucrau de foarte mult timp împreună, dar dezvoltaseră deja un soi de comunicare telepatică rudimentară. Colegul său îi arunca o privire care însemna Clientul e un cretin.
— Clientul nostru tocmai punea o întrebare despre dezvoltarea la suprafață.
— Eu… poftim? Îmi pare rău, a zis Samir. Mai spune o dată.
Clientul a zâmbit. Dinții lui erau de un alb nefiresc. În clipa în care s‑a aplecat în față, mai mulți dintre oamenii care‑l însoțeau au făcut același lucru, fără să‑și dea seama.
— Ei bine, a zis clientul, ideea e că am tot auzit despre construcțiile astea subterane, da?
Samir a încuviințat.
— Din păcate, e singura modalitate de a construi pe Proxima Centauri B.
Pe sub masă, îi scria lui Marlowe:
Marlowe, sună‑mă e urgent
— Sigur, a spus clientul, OK, înțeleg ce zici, dar nu cumva suntem prea timizi?
— Prea timizi?
Îi era greu să se concentreze asupra întâlnirii. Nu exista niciun scenariu în care Marlowe l‑ar fi sunat înapoi. Nu erau tocmai apropiați. Ceva era în neregulă cu Marlowe, și asta de ceva vreme, însă natura exactă a problemelor ei îi rămânea neclară. Îi spusese ceva destul de vag despre un șoc posttraumatic, dar nu intrase în detalii, iar el nu pricepea pe de‑a‑ntregul ce se întâmplase cu ea.
— Suntem pionieri, a continuat clientul, nu‑i așa?
Însoțitorii lui au dat aprobator din cap. Da. Pionieri.




