Dincolo de Harry Potter & stuff, în viața reală, pe mine cuvântul „vrăjitoare” mă duce cu gândul la procesele din Salem sau, mai local :), la Vanessa sau Melissa (sau cum le chema pe doamnele acelea cu care s-a războit la un moment dat Oana Zăvoranu 🙈 ).
Însă habar n-am avut că pe actualul teritoriu românesc, mai precis la Cluj și la Sibiu, au existat în trecut procese de vrăjitorie în urma cărora acuzatele au fost arse pe rug. Și dacă tot vine Halloween-ul, m-am gândit să-ți spun și ție. Vorba aceea: de ce să rămân doar eu cu gura căscată?!
Informația am întâlnit-o în volumul intitulat Magie și familie în Europa în epocile modernă și contemporană, pe care l-am scos de pe raftul meu cu cărți serioase pentru vrăjitoare… mari. Pentru cele mici, cărțile sunt în alt colț al bibliotecii și o așteaptă nerăbdătoare pe Defne, nepoțica mea, să învețe să citească :).

Apărut la Editura Mega din Cluj, volumul coordonat de Marius Eppel reunește mai multe studii academice pe acest subiect, dintre care mie mi-a atras atenția cel semnat de cercetătoarea Cătălina Covaciu.
(Doar ca o paranteză… Doamne, dar la ce facultate se studiază această materie și în ce constă examenul de admitere? :))) )
Studiul are titlul „Adversarii ordinii divine? Portretul acuzaților în procesele de vrăjitorie clujene” și, dincolo de latura legislativă, încearcă să contureze un portret social, moral și comportamental al persoanelor aduse în fața instanței sub acuzația de practici magice.
Cum au apărut procesele de vrăjitoare în România
Alegerea Clujului ca element de analiză nu este întâmplătoare. Cele 88 de procese de vrăjitorie care au avut loc în această zonă în perioada modernă timpurie și despre care au fost găsite până acum informații seamănă foarte mult cu cele din Europa Occidentală și Centrală. Acest lucru se explică prin faptul că orașul făcea parte dintr-o regiune integrată, prin intermediul filierei maghiare, în spațiul cultural și juridic central-european.
În general, istoricii sunt de acord că procesele de vrăjitorie au fost pornite și alimentate de frică, apărând mereu în perioade de mari crize și neliniști sociale. Vrăjitoarele erau văzute ca o amenințare gravă atât pentru comunitate, cât și pentru Biserică.
Pe fondul unei frici generalizate, a apărut o idee nouă, numită „conceptul cumulativ de vrăjitorie”. Acest concept însemna că o persoană nu mai era acuzată doar de vrăji simple care fac rău (maleficium), ci și de faptul că ar fi făcut un pact secret cu Diavolul și că participa la adunările lui (sabatul). De subliniat că, dincolo de unele excepții semnificative, femeile au fost principalele ținte ale acuzațiilor de vrăjitorie și, mai ales, ale celor referitoare la conspirația diabolică.
În Transilvania, vânătoarea de vrăjitoare nu a cunoscut amploarea din acele regiuni vest-europene afectate de mari valuri de persecuții. De cele mai multe ori, procesele porneau de la certurile și problemele zilnice dintre oameni.
Acuzatorul putea deveni oricând acuzat într-un proces de vrăjitorie
Un detaliu juridic foarte interesant din Cluj este modul în care se desfășurau aceste anchete până la jumătatea secolului al XVII-lea. Judecătorii ascultau cu mare atenție martorii și analizau comportamentul tuturor celor implicați. Din acest motiv, procesele erau foarte riscante pentru oricine participa: dacă o persoană venea să acuze pe cineva sau să depună mărturie, risca extrem de ușor ca investigația să se întoarcă împotriva ei și să devină ea însăși acuzată de vrăjitorie.
Deși procesele din Cluj erau bazate în general pe investigații și mărturii scrise, sistemul juridic a rămas mult timp legat de practici vechi: tortura (permisă oficial pentru a obține mărturisiri) și anumite ordalii, cum ar fi proba apei (aruncarea suspectei în apă, legată de mâini și de picioare, pentru a vedea dacă plutește sau se scufundă).
Cele găsite vinovate de vrăji foarte grave, care provocaseră rău fizic, primeau pedeapsa cu moartea prin ardere pe rug. Cu alte cuvinte, biata vrăjitoare se afla într-o situație aproape fără ieșire: dacă supraviețuia apei, erau puține șanse să scape și de foc!
Acuzațiile erau de o mare varietate, implicând în multe cazuri starea de sănătate a acuzatorului ori a membrilor familiei sale, care reclamau o îmbolnăvire prin mijloace magice sau o vindecare eșuată în urma contactului cu acuzata. În multe dintre cazuri, victimele erau copiii, mult mai vulnerabili într-o lume în care mortalitatea și patologia infantilă atingeau cote alarmante. Nu întâmplător, moașele reprezentau o categorie socio-profesională predilectă din rândul căreia se recrutau acuzatele. Uneori, procesele erau intentate chiar sub acuzația de omor. În alte situații, erau invocate furtul, escrocheria sau adulterul.
Vânătoarea de vrăjitoare la Cluj: Cazul Tánczos Kata
Dintr-un alt volum din biblioteca mea (care, iată, nu încetează să mă uimească!), intitulat Justiție și superstiție – Procese de vrăjitorie din Europa (secolele XVII-XVIII) cu același coordonator – Marius Eppel și apărut la aceeași editură, Mega, am putut să aflu cum funcționa efectiv mecanismul justiției când era judecată o persoană acuzată de vrăjitorie.
(Încă o paranteză… Simt cum Editura Mega urcă vertiginos în topul preferatelor mele 😂 )

Dosarul interogatoriilor din 17 aprilie 1652, din cadrul procesului în care era judecată Tánczos Kata, o văduvă din Cluj acuzată de „vrăjitorie-magie” de către conducătorii orașului, ilustrează perfect teoriile cercetătoarei Cătălina Covaciu. Acest caz demonstrează cum bârfele din comunitate și micile necazuri gospodărești se puteau transforma rapid într-o anchetă penală, uneori cu consecințe fatale.
Cei opt martori audiați au descris o serie de ritualuri domestice pe care le considerau suspecte sau de-a dreptul demonice. Ei au reclamat faptul că Tánczos Kata folosea sarea și laptele în mod neobișnuit, mânându-și vaca peste o covată sub care ascunsese sare sau mulgând animalele în pielea goală. Tot în logica fricii colective descrise de Cătălina Covaciu, în care orice îmbolnăvire subită trebuia să aibă un „țap ispășitor”, localnicii au legat direct micile lor drame personale de prezența acuzatei. O vecină a susținut că vaca ei a început brusc să se simtă rău doar pentru că refuzase să o ajute pe Kata la modelatul covrigilor, în timp ce alți martori au afirmat că o anumită casă deținută de văduvă era blestemată, provocând surzenia unui bărbat care se mutase recent acolo.
Disperarea acuzaților atingea cote maxime
Dincolo de superstițiile legate de animale și boli, procesul lui Tánczos Kata scoate la iveală și acea atmosferă de teamă și presiune psihologică specifică epocii, în care sistemul juridic putea deveni o capcană din care nimeni nu mai scăpa. Într-o societate unde acuzația de vrăjitorie atrăgea după sine riscul torturii și al rugului, disperarea acuzaților atingea cote maxime. Documentul de arhivă notează un detaliu extrem de tensionat: martorii au mărturisit la tribunal că au auzit-o pe Kata amenințând că, dacă va fi prinsă de autorități, nu va pieri singură, ci va denunța și va dezvălui numele tuturor celorlalte vrăjitoare care locuiau pe strada Farkas din Cluj.
Sentința procesului nu s-a păstrat până azi, însă de dragul acestei nonconformiste care își mulgea animalele în pielea goală 😅 eu una sper că Tánczos a scăpat de rug.
Și o informație pentru cititorii din Cluj ai blogului nostru: strada Farkas (Ulița Lupilor) din trecut este strada Mihail Kogălniceanu de astăzi (unde se află Universitatea Babeș-Bolyai). În caz că vă beți cafeaua pe la vreo terasă pe acolo :)…
Procese de vrăjitorie celebre: Moașa Bielz și rugul de la Sibiu
Într-un alt proces, care a avut loc la Sibiu în 1692 și în care acuzata principală a fost moașa Bielz, nu mai este vorba doar de frici pragmatice legate de supraviețuirea vitelor și de boli domestice. De data aceasta, imaginarul colectiv devine mult mai violent: vrăjitoarea nu mai este doar vecina rea care strică laptele, ci o prelungire fizică a Diavolului pe pământ, fapt ce a justificat aplicarea celei mai dure sentințe: rugul.
Procesul a debutat tot de la o neînțelegere cotidiană: soția cizmarului Michael Benneng l-a dat în judecată pe un anume Jacobus Kann pentru că acesta o insultase în propria ei casă, numind-o „femeie rea și vrăjitoare”. Pe parcursul investigației însă, acuzațiile s-au extins, iar mărturiile au adus în prim-plan detalii de-a dreptul halucinante, specifice demonologiei vremii. Martorii au descris ritualuri înfricoșătoare, printre care momente în care diavolul apărea „negru, cu labe de gâscă și cu înfățișarea unui german” (🤷♀️), oferind băuturi magice ce îi permiteau acuzatei să-și părăsească trupul culcat pentru a se deplasa noaptea sub forma unei pisici albe. De asemenea, s-a vorbit despre rănirea unor oameni și despre folosirea vitriolului.
Spre deosebire de alte dosare care s-au păstrat incomplete, în acest caz avem și sentința scrisă negru pe alb:
Sententia data: … că ea este condamnată la foc de vie.
(Sibiu, iunie 1692)
Cine a oprit această nebunie?
Prigoana vrăjitoarelor din Transilvania a fost oprită definitiv la jumătatea secolului al XVIII-lea (în anii 1750) prin decretele stricte ale împărătesei Maria Tereza, care a interzis tortura în aceste cazuri și a cerut ca toate acuzațiile de vrăjitorie să fie trimise direct la curtea ei de la Viena, curățând sistemul de superstiții locale.




