Recent lansat la Editura Trei, romanul Strania istorie tumultuoasă de Claire Messud este deja una dintre cele mai discutate noutăți editoriale ale momentului. În timp ce volumul începe să apară pe rafturile librăriilor, anaarecarti.ro îți oferă astăzi posibilitatea de a-l descoperi printr-un fragment publicat în premieră și în exclusivitate. Dacă vrei să afli ce se ascunde în spatele titlului nominalizat la Booker Prize 2024, te invit să parcurgi rândurile de mai jos.
Deja cred că știi: spune-mi despre un roman că a fost nominalizat la Booker Prize și imediat mi se aprind beculețele :). Iar Strania istorie tumultuoasă, romanul lui Claire Messud recent lansat la Editura Trei, mai are o calitate: este promovat ca un adevărat experiment în domeniul ficțiunii istorice, una dintre marile mele slăbiciuni literare EVER.
Până îl voi ține în mâini, anaarecarti.ro publică azi, în premieră și în exclusivitate, un fragment din el.
Dar mai întâi câteva cuvinte despre carte…
Strania istorie tumultuoasă este o saga de familie descrisă de critică drept “o odă și o elegie absolut uluitoare”. Romanul urmărește, pe parcursul a șapte decenii (1940–2010), familia Cassar, de origine franceză, a cărei existență a fost marcată de exil și rătăcire.
Contextul istoric: De la Al Doilea Război Mondial la independența Algeriei
Povestea începe în haosul celui de-al Doilea Război Mondial și continuă cu fuga dintr-o patrie colonială complicată, lăsându-i pe membrii familiei fără un cămin după independența Algeriei.
Criticii laudă acest „experiment remarcabil” pentru modul în care Messud împletește viața personajelor cu marile evenimente istorice, oferind o lecție despre ce înseamnă să aparții unei lumi care dispare sub picioarele tale.
Dincolo de contextul istoric complex, nucleul cărții care a fost nominalizată și la Giller Prize 2024 este unul profund uman și psihologic. În centrul poveștii se află patriarhul Gaston și soția sa, Lucienne, a căror „iubire perfectă” devine un mit sufocant pentru copiii lor.
Cititorii sunt martorii legăturii strânse dintre frații François și Denise, dar și ai tensiunilor culturale din căsătoria lui François cu Barbara. În final, Chloe, fiica lor, devine vocea care încearcă să scoată la lumină poveștile îngropate și secretele care îi bântuie de generații familia, sperând că adevărul le va aduce tuturor pacea.
Cartea pune sub lupă identitatea și trauma moștenită, fiind recomandată celor care caută o narațiune densă despre modul în care istoria lumii ne modelează cele mai intime colțuri ale sufletului.
Ce spun criticii internaționali despre Strania istorie tumultuoasă
„Prin scrierea acestei uluitoare ode — și elegii — sub forma unui roman, Messud își onorează strămoșii, punând sub semnul întrebării circumstanțele care i-au modelat și incertitudinile care i-au frământat.“ – The Boston Globe
„O capodoperă… este unul dintre puținele romane pe care cititorul nu doar le citește, ci le trăiește alături de personaje. Claire Messud este o povestitoare extraordinară, iar romanul său, o istorie cuprinzătoare a oricărei inimi umane, ne va rămâne în suflet ca o amintire dragă, sfâșietoare.“ – Yiyun Li, autoarea volumului „Cartea gâștei”
„O stilistă deosebit de talentată, care se evidențiază prin utilizarea frazelor lungi, fluide, perfect compuse, bogate în construcții paralele, probabil o analogie cu fluxul istoriei… Messud scrie frumos despre efectele demenței și decrepitudinii și despre felul în care, pe neașteptate, provocările vieții pot să adâncească ori să acopere rupturi emoționale.“ – Los Angeles Times
„Un roman aproape insuportabil de emoționant, plin de înțelepciune, o proză extraordinară.“ – The Guardian
„Un roman pointillist, profund în descrierea tensiunilor, legăturilor și suferințelor.“ – Vogue
„Un adevărat eveniment literar, care surprinde și încântă la fiecare pagină.“ – Chicago Review of Books
Despre autoare: Cine este Claire Messud
Claire Messud, romancieră americană de succes și profesoară de scriere creativă, este cunoscută mai ales ca autoare a romanului „Copiii împăratului”. A studiat la Cambridge și Yale. Cărțile sale „Când lumea stătea în loc” și „The Hunters” au fost finaliste la PEN/Faulkner Award. „The Last Life” a fost desemnat cel mai bun roman al anului de către Publishers Weekly. Messud a primit burse Guggenheim și Radcliffe și este laureată a Strauss Living Award acordat de American Academy of Arts and Letters. Locuiește în Cambridge, Massachusetts, împreună cu soțul și copiii ei.
Strania istorie tumultuoasă – Fragment în premieră
August 1974
Sydney, Australia
Cu tunsoarea ei în stilul lui Suzi Quatro, pantalonii evazați bleumarin din lână în pătrățele, colierul din chihlimbar și mărgelele în formă de păstăi, cu un medalion mare, din argint bătut, conducând Mini Cooperul la modă, și cu gura ei mare și surâzătoare, acceptând să tragă dintr-un joint de la o camaradă de luptă pentru emanciparea femeilor pe treptele sălii de curs, Barbara nu se mai simțea ca pe vremuri, scorțoasă și dornică să fie pe plac, cum fusese mult timp. În ultimii doi ani făcea cele cincisprezece minute de la casa de pe Rosemont Avenue până la Universitatea New South Wales de parcă Mini Cooperul era crisalida ei — o transformare în desfășurare, în timp ce trecea pe lângă Centennial Park, unde petreceau multe după-amiezi de sâmbătă cu copiii, pe lângă hipodromul Randwick, în care tot nu pusese niciodată piciorul (chiar dacă tatăl celei mai bune prietene a lui Loulou avea o fermă de armăsari în Mudgee și prăsea cai de curse) — și ieșea fluture, neîncorsetată de grijile și rolurile oprimante care îi erau impuse — de copii, de François, de viața ei… Așa că atunci când și-a scos picioarele lungi din mașina micuță, în una dintre multele parcări întinse din jurul facultății — o instituție care prin însăși arhitectura ei, prin betonul hidos, în stil brutalist, părea să se fi lepădat și de zorzoanele mai perimate ale unei educații mai ceremonioase și mai restrictive —, se simțea revigorată, în culmea fericirii, liberă.
Poate că întoarcerea acasă după cursuri o făcea să simtă de parcă și-ar fi reluat prizonieratul, doar că de obicei era atât de ocupată, de obosită, de supărător de conștientă de tărăboiul pe care fetele îl făceau prin casă — Loulou era foarte responsabilă, dar la nouă ani nu era prea mare —, că încă trebuia să cumpere de mâncare, conștientă de acrobațiile pe care trebuia să le facă pentru a găsi timp pentru teme, studiile acelea de caz adormitoare adunate în volume groase, adevărate pietre de moară în sacoșa ei din țesătură, de jongleriile necesare pentru a fi în același timp mamă, soție, amfitrioană și menajeră. Vizita mamei sale ușurase unele aspecte, dar complicase altele — nimeni în afară de mama ei nu era mai abilă s-o scoată la iveală pe Barbara cea oprimată și lipsită de încredere, deși avea patruzeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu, și mergea pe patruzeci și unu! Dar fetele își adorau bunica, iar ea le adora pe ele, le alinta cu dulciuri cu nemiluita și le lăsa să se culce târziu, după ce stăteau să vadă filme vechi la televizor, iar Barbara se simțise foarte ușurată. Până să dispară, nici măcar nu recunoscuse efortul la care fusese supusă — neliniștea că poate fetele nu ajunseseră cu bine acasă de la școală, grija că trebuia să pregătească cina, dacă era François acasă sau, cel mai adesea, nu — și brusc, toate neliniștile se risipeau; mai mult decât atât, avea parte de ajutor când fetele trebuiau duse la culcare și sincer, era și o binevenită companie în serile în care François era plecat.
La un moment dat de-a lungul anilor, mama și François îngropaseră securea războiului îndeajuns încât să poată râde împreună, să aibă o relație dulce-acrișoară, în care se înțepau unul pe altul, dar compensau răutatea cu mici gesturi amabile: François îi cumpăra soacrei lui Chanel No. 5 sau mănuși din piele de ied din duty-free-ul de pe Charles de Gaulle, iar ea adusese în valiză de la Sydney o cutie mare de bomboane asortate cu lemn-dulce de la Bassett, preferatele lui.
Însă mama ei era una, iar gașca francezilor, PaManDe, toți trei odată, cu totul altă poveste. Măcar își stabiliseră sosirea după ce își termina ea examenele — dar după numai două zile apăruseră în prag, iar ea fusese nevoită să se înghesuie din nou în costumul acela de la femme française, care nu-i venea deloc bine, pentru care, după cum îi spunea ea mereu lui François, „am picioarele al naibii de mari“. (Era adevărat: încearcă să găsești pantofi mărimea 41,5 în țara asta afurisită, unde toate femeile mititele și elegante aveau picioare mititele și o priveau disprețuitor pentru că ea era așa stângace, pentru că avea un accent ciudat în franceză și pentru că era din Canada, pe care în mod normal o disprețuiau și despre care singurul lucru pe care îl aveau de spus, cu încăpățânare, era Il fait froid là-bas, n’est-ce pas?) Dar iat-o, în celălalt capăt al lumii, iar când au sosit monsieur și madame Cassar — acum, din fericire, având copiii, putea să le spună și ea doar grand-père și grand’-mère — Barbara s-a întors brusc la primii ani de căsnicie. Mese cu trei feluri, șervete din in, siesta aia afurisită, ritualurile ineluctabile precum liturghia catolică. Cât chin! Și-ar fi dorit să le dea de mâncare pește cu cartofi prăjiți în hârtie de ziar unsuroasă la ora 4 după-amiaza sau, o blasfemie și mai mare, pur și simplu să sară o masă.
Iar Denise, cu bonomia ei neobosită, fumatul țigară de la țigară, tusea aceea profundă, cu dinții proeminenți și galbeni ca de mârțoagă și fluieratul! Divagări interminabile și monotone în timp ce citea ziarul, curăța cartofi sau, cum făcea adesea, fuma și privea în gol… numai așa remarcase Barbara obiceiul ei enervant de a citi cu glas tare fiecare indicator de pe stradă, nume de magazin sau panou pe lângă care treceau cu mașina — „Double Bay… Rose Bay… New South Head Road… La Traviata bucătărie italiană… Lactobar… Agenția de voiaj Morrison’s: Cu noi poți călători oriunde!… Yield… Sun and Surf, poftiți, vă recomand Superstatul Queensland… Magazinul de bricolaj Belton… Stop… Farmacia Kemeny, Schwarzkopf îți pune lumea la picioare cu cea mai frumoasă culoare… Stop… Macleay St… Stop…“ Încetează odată! Dumnezeule mare, ajunge!
Poate că făcea așa numai în țările anglofone, ca să-și exerseze engleza aia enervantă, așa cum citea numai cărți în limba engleză când era cu ei, de data asta un bestseller recent, Fălci, cu care se trambalase tocmai din Franța (îl comandase de la W.H. Smith din Paris după ce citise pe undeva o recenzie), apoi pe tot continentul, de la Perth, unde aterizaseră — exemplarul ei din Fălci fusese la Uluru, pentru numele lui Dumnezeu —, iar acum, după plecarea ei, zăcea abandonată pe măsuța de cafea din camera de zi; nu era tocmai cartea potrivită, sau poate era prea potrivită, pe care copiii s-o vadă zilnic într-un oraș în care marii rechini albi se apropiau regulat de țărm pentru a sfâșia în bucăți înotătorii de pe Bondi și Manly.
Barbara detesta chiar și faptul că, în fiecare dimineață, Denise o saluta cu un vesel Bonjour, ma beauté!, pentru că de fiecare dată asta îi amintea cât de banală era Denise, o femeie pentru care acum, la vârsta mijlocie, nu găseai prea multe complimente sincere în legătură cu aspectul ei fizic, în vreme ce Barbara știa — spera? Nu, știa — că frumusețea ei (ca a lui Ingrid Bergman, după cum i se spusese când era tânără) încă nu se ofilise. Cu doar câteva săptămâni în urmă, Ben, tânărul donjuan cu barbă, cu tunică tie-dye, de la cursul de răspundere civilă delictuală, care nu avea mai mult de douăzeci și opt de ani, o invitase în oraș și șuierase printre dinți când ea izbucnise în râs — cu gura larg deschisă, cu capul dat pe spate, cum mai făcea numai la universitate — și îi spusese că era măritată și că avea și două fetițe.
— Ah, haide, spusese el, în zilele noastre, asta nu trebuie să însemne nimic. E epoca iubirii fără piedici! Iubirea nu e o plăcintă!
Iar ea mai râsese puțin, într-un fel pe care și-l dorea și nonșalant, și descurajant, fără îndoială; deși de atunci se gândise la acel schimb de cuvinte de o sută de ori și se întrebase… Dar Denise, da, banală, bisericoasă și de o voioșie epuizantă (fiecare mâncare pe care o pregătea Barbara era vraiment délicieux, fiecare loc de joacă pentru copii era tellement agréable, fiecare culoar nenorocit din supermarketuri, une merveille), totuși acum că și ea, și mama plecaseră, Barbara și-ar fi dorit să mai fie acolo. Când era și Denise, deși era o pacoste, totul era mai simplu decât atunci când îi avea pe cap doar pe părinții ei. Nu numai că François reușise să-și ia câteva zile libere de la serviciu, dar se și pricopsise cu o călătorie neașteptată și inevitabilă împreună cu unul dintre șefi (francez, dar din New York) ca să vadă proiectul Comalco de la Weipa, din golful Carpentaria, cu o scurtă deplasare la Aurukun, unde aveau o nouă exploatare minieră.
