De când am terminat „Diaconul King Kongˮ (recenzat chiar AICI), m-am întrebat dacă următorul roman semnat James McBride, Băcănia Rai și Pământ, o să reușească să mă cucerească atât de repede și de ușor cum a făcut-o primul.
„Diaconul…ˮ a fost atât de minunat, de reconfortant, de bine scris și de plăcut de citit încât, pentru mine, a ridicat foarte mult ștacheta în ceea ce privește romanele acestui scriitor…
Acum Băcănia Rai și Pământ o să-mi placă? Nu o să-mi placă? O să fiu dezamăgit de carte? O să fiu extaziat? Mereu am aceste întrebări când citesc un al doilea roman scris de cel care ar putea să devină 100% noul meu scriitor preferat.
Până ajung în posesia cărții (Ana mă anunță că deja mă așteaptă la redacție), publicăm azi un fragment ca să ne facem o idee. Și voi, dar mai ales, eu 😎!
Cum prezintă Editura Trei Băcănia Rai și Pământ
„Povestea lui McBride este o minunată odă închinată umanității.“ – Time Magazine
În 1972, când muncitorii din Pottstown, Pennsylvania, săpau fundațiile pentru o nouă construcție, ultimul lucru pe care se așteptau să-l găsească era un schelet în fundul unui puț. Al cui era, cum ajunsese acolo, în cartierul dărăpănat în care imigranții evrei și afro-americani trăiau alături și împărtășeau ambiții și necazuri, era o taină. Dealul Găinilor e locul unde locuiesc Moshe și Chona Ludlow și unde se află magazinul lor, Băcănia Rai și Pământ. Când angajații statului vin în căutarea lui Dodo, băiatul surd iubit de toată comunitatea, vrând să-l interneze într-un azil, Chona și Nate Timblin, liderul neoficial al comunității de culoare de pe Dealul Găinilor, încearcă împreună să-l apere pe băiat. Odată cu poveștile acestor personaje, capătă contur și lupta oamenilor de culoare care trăiesc la periferia Americii albe și creștine. Dezvăluind cele petrecute de-a lungul timpului pe Dealul Găinilor, McBride ne arată cum, chiar și în vremuri întunecate, iubirea și comunitatea – raiul și pământul – sunt cele care ne susțin.
„McBride scrie despre rănile adânci ale americanilor cu dragoste, cu furie, animat de un spirit care zboară precum un șoim, în cercuri largi, purtat de vânturile nevăzute ale istoriei.“ – Ethan Hawke
„De fiecare dată când citesc una dintre cărțile lui, mă gândesc: «Asta e cea mai bună carte a lui». Nu. ACEASTA e cea mai bună carte a lui.“ – Ann Patchett
„Cu povestea lui, McBride surprinde o țară aflată în iureșul schimbării, văzută prin ochii nou-veniților și ai celor ce-au fost cândva sclavi. Prin această evocare, el ne oferă un memento profund: în ciuda aparentei lipse de șanse, iubirea și sprijinul aproapelui ne pot salva.“ – The New York Times Book Review
„Un portret bogat, atent conturat, al unei comunități de afro-americani și imigranți evrei din perioada Marii Depresiuni, care trăiesc, iubesc, se luptă și, bineînțeles, muncesc.“ – The Boston Globe
Cine este James McBride
James McBride (n. 1957) este scriitor, muzician și scenarist. În 1996 a publicat un volum de memorii, The Color of Water. A Black Man’s Tribute to His White Mother, în care-și povestește copilăria petrecută în sânul unei familii sărace de afro-americani, condusă cu mână de fier de o mamă evreică, care se convertește la creștinism. Cartea a rezistat doi ani în topurile de vânzări The New York Times și a vândut peste 2 milioane de exemplare. Romanul lui din 2002, Miracle at St. Anna, a fost ecranizat în 2008, în regia lui Spike Lee. Un alt roman, publicat în 2013, The Good Lord Bird (Pasărea Bunului Dumnezeu, Pandora M, 2015), a fost recompensat cu National Book Award. Cel mai recent, Prăvălia Rai și Pământ (The Heaven & Earth Grocery Store, 2023), a creat o adevărată senzație în lumea literelor americane. James McBride cântă la saxofon și a făcut parte din formația Rock Bottom Remainders, alături de alți scriitori, printre care Stephen King, Amy Tan sau Barbara Kingsolver.
Băcănia Rai și Pământ – fragment
Traducere de Cristian Ionescu
PARTEA I
Dispărut
1
Uraganul
În clădirea vechii sinagogi cocoțate pe Dealul Găinilor din Pottstown, Pennsylvania, trăia un evreu bătrân, iar când agenții de la poliția statală din Pennsylvania au găsit scheletul pe fundul unui puț abandonat de lângă Hayes Street, primul loc în care s-au dus a fost casa bătrânului evreu. Asta se întâmpla în iunie 1972, a doua zi după ce un dezvoltator imobiliar a distrus parcelarea Hayes Street ca să facă loc unui nou cartier rezidențial.
Am găsit în puț o cataramă de centură și un pandantiv, au zis polițiștii, și niște fibre textile vechi, de la un costum sau o jachetă roșie, asta arată analizele de laborator.
Au scos o bijuterie, i-au pus-o în mână și l-au întrebat ce e.
O mezuză, a zis bătrânul.
Seamănă cu cea de pe ușă, au zis polițiștii. Chestiile astea nu se pun pe uși?
Bătrânul a ridicat din umeri. Viața evreilor e la purtător, le-a spus.
Inscripția de pe spate zice: „Casa celui mai mare dansator din lume“. E-n ebraică. Vorbești ebraică?
Arăt ca și cum aș vorbi swahili?
Răspunde la întrebare! Vorbești ebraică sau nu?
Îmi mai bat capul cu ea din când în când.
Și tu ești Maleahi dansatorul, nu-i așa? Așa zice lumea pe aici, că ești un mare dansator.
Am fost. M-am lăsat acum patruzeci de ani.
Și despre mezuză ce știi? Se potrivește cu cea de aici. Ăsta n-a fost un templu evreiesc?
Ba a fost.
Al cui e acum?
D-apoi al cui e tot de pe-aici? a-ntrebat bătrânul, arătând cu capul spre clădirea imensă și strălucitoare a școlii private care se vedea prin fereastra slab luminată. Școala Tucker. Trona semeț în vârful dealului, îndărătul unor porți de fier forjat, cu peluze netede, terenuri de tenis și corpuri sclipitoare de săli de clasă, un bastion monstruos al eleganței arogante, scânteind ca o Pasăre Phoenix deasupra comunității părăginite din Dealul Găinilor.
De treizeci de ani tot încearcă să-mi răscumpere partea, a zis bătrânul.
Le-a zâmbit larg polițiștilor, dar gingiile-i era goale, mai avea doar un dinte îngălbenit care-i atârna ca un boț de unt din gingia de sus, făcându-l să arate ca un porc-furnicar.
Te numeri printre suspecți, i-au zis.
Suspect șuspect, a răspuns el, ridicând din umeri. Era trecut rău de optzeci de ani și purta o vestă gri învechită, o cămașă albă, mototolită, cu niște stilouri vechi în buzunarul de la piept, un talit șifonat peste umeri și niște pantaloni ponosiți la fel de mototoliți, însă când a băgat mâna în buzunarul de la pantaloni, degetele noduroase i s-au mișcat cu o asemenea agilitate și viteză, încât polițiștii statali, care-și petreceau majoritatea zilelor dând amenzi de circulație șoferilor de tractoare cu remorcă pe autostrada 76 din apropiere și impresionându-le cu girofarurile și cu prelegeri severe despre siguranța publică pe gospodinele drăguțe oprite în trafic, s-au speriat și au făcut un pas înapoi, cu mâna pe arme. Dar tot ce a scos bătrânul din buzunar au fost niște stilouri. L-a oferit unul polițiștilor.
Nu, mulțumim, au zis.
S-au mai frăsuit o vreme pe-acolo și până la urmă au plecat, cu promisiunea că se vor întoarce după ce scot scheletul din puț și cercetează mai bine posibila scenă a crimei. Totuși, asta nu s-a mai întâmplat, pentru că, a doua zi, Dumnezeu Și-a împreunat mâinile în jurul Dealului Găinilor și a stors ultima picătură de dreptate divină din locul ăla prăpădit. A venit uraganul Agnes, care a lăsat fără curent nu mai puțin de patru districte. Râul Schuylkill din apropiere s-a umflat până a trecut de doi metri. În cuvintele negreselor bătrâne de pe Dealul Găinilor, sărea albii dă pă coperișurile dân Pottstown ca dă pă Titanic. Toate casele fățoase din vale au fost măturate ca nimica. Furtuna aia a omorât tot ce i-a ieșit în cale. A înecat toți bărbații, femeile și copiii care s-u apropiat de ea; a dărâmat poduri, a pus la pământ fabrici, a distrus ferme; treaba asta a cauzat pagube de milioane — milioane și milioane — așa zice albii, „milioane și milioane“. Ei bine, pentru noi, negrii de pe deal, n-a fost decât încă o zi în care ne-am adăpostit de relele omului alb. Cât despre evreul bătrân și stirpea lui care era pe dealul ăsta, și-au primit înapoi tot timpul furat de la ăia care le-a furat tot. Și doamna evreică față de care au greșit, Miss Chona, și ei i s-a făcut dreptate, pentru că Regele Regilor a avut grijă de ea, pentru toate faptele bune de le-a făcut, a ridicat-o și i-a îndeplinit visurile cât ai clipi, cum numai El poate face. Nătărăul ăla diavolesc, de-și zicea Fiul Omului, a plecat de mult de prin părțile astea. Și băiatul ăla, Dodo, surdul, uite că totuși trăiește. Datorită lui au ridicat acum evreii ditamai tabăra colo-șa, în districtul Montgomery. Era proprietari de teatre, Dumnezeu să-i binecuvânteze. Și ăștia, polițaii și fudulii lu’ pește prăjit care aleargă pe urmele evreilor din cauza la corpul găsit în puțul vechi, nu poa’ să-și dea nici cu ghicitul despre ei acuma, pentru că Domnul a luat toată dănănaia — puțul, rezervorul, fabrica de lactate, scheletul și orice mărunțiș cât de mic care-l puteau folosi împotriva evreilor — și le-a vărsat pe toate în pârâul Manatawny. Și de acolo, fiecare bucățică din tâmpenia asta cu cine a împușcat pe cine a fost zvârlită în Schuylkill și de acolo a dus-o apa în golful Chesapeake, hăt în Maryland, și de acolo, direct în Atlantic. Și acolo plutește până-n ziua de azi oasele nemernicului și mârșavului al cărui nume nici nu merită să-mi iasă pe gură. Pe fundul oceanului, cu peștii ciugulindu-i oasele și cu diavolul ținând răbojul.
Cât despre bătrânul Maleahi, polițaii nici că l-au mai găsit. S-au întors după el după ce s-a terminat treaba cu uraganul, dar dispăruse de mult. A lăsat una sau două fire de floarea-soarelui în curte și asta a fost. Bătrânul Mr. Maleahi a scăpat basma curată. A fost ultimul dintre ai lui. Ultimul evreu de pe aici. Omul ăsta era un vrăjitor. Era ceva ieșit din comun. Știa și să danseze… Doamne… Omul ăsta era fermecat, nu altceva…
Mazel tov, dragă!
