Cred că anul trecut, când mi-am propus să sărbătoresc un Halloween mai neaoș, cu un titlu românesc (și acela s-a dovedit a fi Domnișoara Christina a lui Mircea Eliade), am dat naștere la o modă sau ceva 😅.
Pe pagina de facebook, prietenii noștri virtuali îmi scriu că se pregătesc de sărbătoare citind Strigoiul lui Ion Agârbiceanu sau alte opere autohtone. Editura Datagroup încearcă să ne tenteze tot cu un titlu românesc, Ultima Poveste de Ana Rotea. În fapt, o serie dark fantasy presărată cu elemente de folclor, publicată în două volume, Spionul Armatei și Nemuritoarea.
Și ca să ne convingă, ne-a oferit spre publicare un fragment pe care îl poți citi mai jos. Dar mai întâi…
Despre ce e vorba în seria Anei Rotea
📖 Sinopsis Spionul Armatei: Pe domeniile oamenilor se răspândesc boli noi și monștri cu trăsături umane și animale. Este un moment cum nu se poate mai nepotrivit ca doi aliați să se dezbine și, totuși, conducătoarea Dalianului își atrage mânia protectorilor ei militari atunci când încalcă înțelegerile vechi privind permiterea accesului pe domenii.
O înfruntare devine inevitabilă pe țărmul înalt al Dalianului, iar cei încleștați în luptă își dau măsura puterilor pe care le dețin asupra naturii sau asupra minților supușilor lor. Între timp, aproape nimeni nu ține cont de femeia stranie care cunoaște Ultima Poveste, deși cuvintele ei explică simptomele lumii muribunde și prezic dispariția a toate câte sunt…
📖 Sinopsis Nemuritoarea: Zeul albastru al morții străbate domeniile oamenilor, mânat de o ură tăcută, veche cât lumea. Fratele pe care îl vânează rămâne de negăsit, iar singura care cunoaște taina ascunzătorii sale este o bătrână ieșită din legende — Nemuritoarea. Pe măsură ce zeul se apropie de ținta lui, lasă în urmă falii adânci. Unii muritori, răvășiți de viziuni, îi devin slujitori fervenți. Alții i se împotrivesc, neputând accepta ca o confruntare între titani să pecetluiască sfârșitul lumii lor. În mijlocul haosului, Nemuritoarea își joacă propria carte. Cu toate răsturnările de situație, profeția cunoscută drept Ultima Poveste se schimbă în prea mică măsură. Și nu pare să ducă spre salvare.
Ultima Poveste – fragment
În primul volum din Ultima Poveste, spionul Afa face rost de informații care pot interesa Armata. El le trimite Comandantului sub forma unei povești, povestea întâlnirii Parei cu un om-lup.
„Fiecare trebuie să aibă o casă în care să stea, iar în casă trebuie să se afle de toate. Cuptor și oale, așternuturi, pleduri, păpuși și scutece atunci când se fac copii. Cum să aibă cineva casa goală? Nu a avut nici Para casa goală. Doar pentru puțin timp, la început.
Când Thei o băgase pentru prima oară în casă, după un drum urât cu căruța, Para privise pereții și podelele goale. În timp ce Thei cam tremura așteptând-o să vorbească, ea decisese că bărbatul ăla îi era bun, căci de una singură n-ar fi știut să amestece lut, paie, băligar și să ridice pereți, la fel cum nu știa multe alte lucruri trebuitoare. Apoi, cunoscându-se unul cu celălalt mai bine, Thei râdea des la Para și la mâinile ei mult prea mici, pricepute la nimic și, o dată pentru totdeauna, i-a spus că, atâta timp cât își păstrează ochii cei albaștri și amestecă în oala de pe foc, de restul se ocupă el.
Para a făcut chiar mai mult decât să aibă ochii albaștri și să se țină cu ambele mâini de linguroiul de lemn. A făcut niște copii pe care i-au dat iute prin lume sau i-au îngropat — cel mai mic pierise în urmă cu două ierni — și a ținut casa curată, căci o iubea. Para a luat forma casei (așa i se părea, că umplea casa din colț până în colț), iar casa a luat viață de la ea. Tot răul lumii se oprea în pereții casei, nu trecea de ei. Pe dinăuntru, protejată, Para respira bine, nu se împiedica și nu cădea deloc, și mai și făcea ca mâncarea să aibă gust frecând deasupra ei câte un bulgăraș de sare.
Desigur, având o casă, trebuia purtată și grija pentru ce se afla în afara ei: grădina însămânțată pe fugă, udată doar de ploi, de unde Para culegea legume care ieșeau gata bătrâne din pământ, dar care puteau fi fierte și roase; îngrăditura cu animale, mai mereu goală. Dar grădina și îngrăditura rămâneau locuri ale primejdiei, lipsite de limitele precise ale unor pereți, greu de umplut și de stăpânit. Neplăcerea Parei de a sta afară se vădea în roadele slabe ale grădinii, în rarele animale ținute.
Totuși, în urmă cu ceva timp, în perioada care a fost cea mai liniștită din viața ei, Para a crescut o capră sălbatică cu ied prinsă de Thei. Iedul s-a mâncat, dar capra s-a păstrat pentru laptele pe care Para i-l lua în fiecare zi. Apuca de țâțe cu mâinile ei mici, iar țâțele tot scăpau, dar până la urmă le strângea tare și laptele țintea și lovea pe dinăuntru oala de lut. De poftă, Para a supt odată direct din țâță și n-a spus nimănui despre cum a făcut pe iedul. Se întâmpla ca animalul să răstoarne vasul, iar în acea zi Para îi spunea lui Thei: nu a dat lapte capra, precum și: să o tai, că e rea. Thei nu tăia capra și Para se bucura că îi ieșeau toate așa cum și le dorea.
Din când în când, Para lega capra în marginea grădinii pentru că văzuse țapi dând târcoale și spera ca vreunul să-i facă un nou ied gustos caprei. Para știa că în loc de țap putea veni lupul. Știa de la Thei și de la alți vecini din sat care-i purtau grija. De văzut, nu văzuse vreodată un lup, că doar în casă, unde stătea ea mereu, nu erau lupi. Se simțea însă privită de ochi de sălbăticiune din pădurea de lângă casă și știa că acolo, între copacii roșii, trebuie să fie lupi cu colți ascuțiți ca privirile care o împungeau în spate.
Lupul a venit și a luat capra când Thei nu era acasă, de parcă pândise momentul. Para a auzit capra țipând, s-a învârtit prin casă, a apucat toporul, a căzut cu el, ciobindu-i de perete lama de piatră, a reușit să iasă în fugă. Tot în fugă s-a întors în casă și-a tras cufărul cu haine în dreptul ușii închise, pentru că ce văzuse afară nu-i priise. Și-a dorit ca măcar să nu fi legat atât de zdravăn capra, căci poate ea s-ar fi eliberat tot zbătându-se și ar fi scăpat cu fuga. În siguranța casei, Para se gândea la capră ca la o prietenă dragă. Prietena a țipat afară, Para a țipat în casă, dar cum să mai iasă când văzuse cum arăta lupul? Doar casa o putea proteja.
Țipetele de afară au devenit gemete rare, iar Para își spunea că gata, a fost ultimul geamăt, nu mai avea rost să iasă și să înceapă cu lupul o luptă. Dar urma mereu alt geamăt ca un reproș al caprei cu țâța dulce, încât ghearele înfipte de Para în urechi ca să nu mai audă ieșiră pline de sânge. Trebuia neapărat să facă ceva. Așa că și-a băgat cârpe în urechi, iar ele au absorbit sângele și zgomotele, până când lupul a terminat ceea ce venise să facă.
Dormea buștean în mijlocul casei când Thei a trezit-o aruncând lângă ea o bucată roșie din capră. Para prindea doar cu un colț de ochi roșul acela, căci își ținea fără clintire ochii mari asupra bărbatului ei. A văzut cât era de înghețat, de obosit, gâfâind după truda de a intra în casă, și cum avea sacul ușor în mână. El a dus cufărul la locul lui și a zis ceva despre cum Para nu avusese curajul să iasă la lup. Ea a spus că ieșise, dar ce putea face unui lup?
— Un lup e tot un câine, o javră fricoasă și-atât, a spus Thei.
— De-am fi avut un câine în casă, a zis Para.
— În casă, auzi la ea, câine în casă, a mormăit Thei.
Câine, câine, și-a repetat Para și s-a gândit la câinii văzuți.
— Nu, lupul nu arăta chiar ca un câine, din moment ce era atât de înalt și stătea atât de bine pe două picioare, a mai zis ea.
Thei nu a răspuns, ci doar se abținea să o lovească.
Para a repetat la întâlnirile cu vecinii:
— Lupul nu e un câine, căci poate câinele să-ți zâmbească? Ia ziceți, poate?
Oamenii râdeau ca proștii. Dar Thei se înnegura când ei râdeau, îl deranja că vor duce întâmplarea cu lupul și în alte sate. Poate că acela fusese momentul în care lui Thei i s-a părut că Para nu era o femeie pe care să o țină în casă și nu a mai vrut să-i facă copii, nici vii, nici morți.
Para nu ducea dorul copiilor. Ei de capră îi era dor. „Ce lapte bun mai beam”, i-a spus ea o singură dată lui Thei, într-o noapte când era din nou bun cu ea și-i pusese mâna pe șold, dar, imediat, bărbatul s-a întors să doarmă. Când era frig și stăteau cu zilele în casă, Para își mai amintea de lup și-i spunea lui Thei în gând, din nou, ce se întâmplase. Atunci Thei părea că o credea, așa cum stătea lângă foc, nemișcat și tăcut.
Apoi, într-o zi ceva mai caldă, Para găsise o femeie străină în grădina lor și se temuse puțin, căci grădina adăpostea primejdia.
— Ce faci aici? a încercat Para să afle. Ce faci înfofolită-n pătură? Nu ți-e frig, n-ai casa ta?
Femeia tăcea și se uita, nu făcea nimic, aștepta ca Para să facă ceva. Cum nu mai avea copii, Para a avut să-i dea străinei de mâncare și a stat lângă ea s-o privească toată ziua. I-a spus, împungându-se cu un deget în piept, că pe ea o chema Para, iar femeia s-a împuns la rândul ei și a spus că o chema Bara.
Bara nu a mai plecat de la ei. A dormit la început în grădină, unde o găsise Para, rostogolindu-se până se înfășa bine în pătura ei uriașă, apoi s-a mutat în pragul casei, de trebuiau s-o sară la ieșire, și, văzând că ei aveau destul loc, a intrat să doarmă lângă cuptor. Femeia cea nouă nu a vorbit nimic, nici măcar despre locul din care venise, iar Para s-a uimit, căci toți vin de undeva și vor să spună de unde. Para o întreba și despre locul spre care mergea, dar Bara adormea la întrebarea asta și iarăși nu răspundea.
Alteori, când mai încerca să o tragă de limbă pe nou-venită, Para se trezea povestindu-i despre casa din care ea însăși venise, adusă de Thei, sau despre capră. Spunea tot și nu afla nimic, nici măcar părerea Barei despre lup. Chiar și așa, având cui vorbi, Para ajunsese să se simtă bine cu Bara.
— Tot nu știm cine e, i-a zis Thei într-o zi Parei, pe când o forțase să iasă cu el după lemne de foc.
— Știm că e Bara…
— Așa zice ea.
— Așa trebuie să fie. E Bara cea cu ochii negri, mici-micuți.
Para avea de ce zâmbi după cuvintele astea, căci nou-venita privea într-adevăr lumea cu doi ochi mici și negri peste care atârnau tufișurile sprâncenelor. Para ar fi vrut să-l facă pe Thei să-i laude ochii ei albaștri și mari, ca altădată, însă bărbatul nu se îndemna la vorbă. Poate din cauză că el însuși, sărmanul, avea ochii negri și mici.
Mai apoi, Thei a certat-o pe Para pentru că nu putuse dormi din cauza vaietelor Barei: noaptea, Bara prinsese obiceiul de a se văita cu vocea ei groasă, care îl scotea pe bărbat și din cel mai adânc somn. Cum Thei se foia mult și nu mai dormea, Para a țipat la Bara să plece. Bara nu a plecat, iar Para a început să arate Barei rostul casei și să o pună la treabă, căci munca ar fi putut să o alunge. Bara nu refuza să ajute, însă adormea la lucru și nu făcea puținul pe care ele, femeile, îl aveau de făcut. Abia când se auzea Thei venind, lua Bara linguroiul de la Para și-l învârtea alene în oala de pe foc.
Și-a mai fost și noaptea când Para s-a trezit pentru că se visase strigată pe nume de către lup și a căscat ochii în întuneric gâfâind, nereușind să se liniștească deloc, căci nu doar gâfâitul ei se auzea în casă, ceea ce a speriat-o mai tare decât vocea lupului. Îi bubuia inima și-i tremura mâna, dar tot a reușit să aprindă, într-un timp foarte lung, opaițul de lut ars pe care îl ținea la îndemână.
Nu-și imaginase cum era Bara pe sub veșminte, dar acum flăcăruia îi arăta. Para a privit cele două piei, cea întunecată a fundului lui Thei care se zvârcolea peste cea albă a corpului grăsos și complet despuiat al Barei. Lumina opaițului nu l-a oprit pe Thei, ci doar l-a făcut să-și ascundă mai bine capul între țâțele mari și atât de moi ale Barei încât săreau în toate părțile și-și schimbau forma ca piftia la fiecare mișcare de înfigere a bărbatului. Bara se văieta de fericire și gâfâia de parcă mare lucru i se întâmpla. Ochii mici priveau țintit la Para și gura cea mută zâmbea peste obrajii grași pentru prima oară de când venise la ei.
Se temea Para să iasă din casă, dar tot a pornit a doua zi la Mama domeniului Borviz să se plângă de Thei și de Bara. A fost pentru ea o călătorie de rușine și de frică, deși nu una lungă, căci Mama nu trăia departe de ei. Para a pus blănița de ied pe genunchii Mamei și a scărmănat în ea cu degetele tot timpul cât a povestit cele întâmplate. La multele și furioasele, plângăcioasele ei cuvinte, Mama a răspuns: Ai răbdare, căci astfel de lucruri ies din casele noastre la fel cum au intrat. Cu îndemnul la răbdare și cu o laudă pentru ochii ei frumoși, Para s-a întors acasă.
— Bara are ochii ca toată lumea! i-a zis Para lui Thei, cu vocea ei de ceartă, abia ținându-se după el prin pădure.
— Pleacă, zisese el. Ție nici nu-ți place afară.
Au trecut câteva zile și în fiecare dintre ele Para a încercat să-și gonească rivala. Bara pleca de gura ei, dormea toată ziua prin apropiere și se strecura în casă după revenirea lui Thei. Bărbatul a căutat să stea departe de ambele femei și a tăcut și mai mult decât înainte, dar nu ajutat-o pe Para în noaptea în care ea s-a împins în Bara să o dea afară din casă. La fel, Thei nu a făcut nimic când, atacată fiind cu o nuia, Bara a smuls nuiaua și s-a întors asupra Parei.
— Ai să fii bătută mereu așa, dacă nu pleci! striga Para amenințări și-și oblojea rănile, căci, mică la trup, ea fusese lovită mai tare.
Cu gura căscată, Para privea cum bărbatul care fusese în stare a ridica o casă nu o scăpa de Bara. Iar femeia cea nouă dormea și fura din mâncare toată ziua, nesimțind nimic din grijile Parei și trăind fiecare clipă cu pacea animalului ce-și are nevoile asigurate.
— E prea bine hrănită, e cât o purcea grăsană, i-a mai zis Para în altă zi lui Thei, când îl credea mai pus pe vorbit, deși el nu rostise măcar un cuvânt. Am văzut cum carnea ei se adună și atârnă în straturi nu doar pe burtă, ci și pe spate. Urât!
Însă când i-a zărit în grădină, i s-a părut că Thei mușcă cu mare poftă exact din grăsimea de pe spatele Barei, după ce o dezgolise toată, ca în noaptea în care Para visase lupul.
Para și-a zis că a greșit tot vorbind și și-a pus în minte să nu-i mai atragă nicicum atenția lui Thei asupra Barei. A tăcut și a căzut între gânduri. A încercat să înțeleagă de ce lui Thei părea să îi placă ceva urât ca Bara. Tot gândind, Para s-a închis în ea însăși ca într-un beci adânc. Nu doar străina era urâtă. Fără gust devenise mâncarea peste care scutura sare până când îi dădea mâncăcioasa de Bara, mârâind, peste mână. Urâtă părea casa, îmbâcsit aerul, iar culorile se șterseseră de pe lume.
Doar el, cel care ridicase casa, rămăsese frumos, chipul i se înnoise cumva, iar ochii lui mici luceau tare, străpungând dureros pieptul Parei ori de câte ori mai rătăceau spre ea. Para prinse a-l privi pe Thei cu mare curiozitate, de după câte un copac, iar dacă erau în casă se băga după un lădoi ca să-l privească neștiută. Dar Bara a arătat-o cu degetul, râzând, în fiecare ascunzătoare a ei. Thei se enerva și o dată chiar a scos-o de braț pe Para la vedere. Însă dacă ea nu reușea să se ascundă de el, nici el nu reușea să se ascundă de ea, și Para îl găsea tot mai des împreunându-se cu Bara chiar și afară, în frigul iernii. Venea atunci lângă ei și-l îmbrățișa pe Thei pe la spate, pentru a-l încălzi, dar îi strica cheful purtându-se așa.
— Că proastă mai ești să te agăți de mine! îi zisese el, având dreptate.
În timp ce Para aștepta ca Thei să se sature și să o gonească pe cealaltă, o nouă zi hotărâtoare a venit, când Thei și-a dres vocea și i-a cerut Parei să plece ea mai bine. Nu era sigură că a înțeles. A văzut în ochii Barei că auzise bine, că asta i se cerea: să plece. Bara și Thei erau înțeleși așa cum un bărbat e înțeles cu femeia lui, ceea ce însemna că Para rămânea a nimănui. Zicând ce avea de zis, Thei a lăsat ca restul lucrurilor să se discute între cele două femei.
— Aici e copilul lui Thei, a zis Bara împungându-și stomacul cu degetul, după obiceiul Parei.
— Ba nu! Acolo e mâncarea mea și a lui Thei! a țipat Para. Iar asta e casa mea și a lui Thei!
— Cine a făcut casa? a întrebat Bara.
— Thei! a răspuns Para, încă mândră de el.
— Vezi că nu e casa ta?
Para nu prea vedea. Casa o umplea ea, din colț în colț! Nici nu se gândea să plece și s-a chemat un bătrân din sat ca să judece situația lor. Un bătrân care să decidă pentru ei trei ce era de făcut. S-a nimerit ca judecătorul lor să fie bătrânul Miu. Pentru niște lemne promise de Thei, Miu se târî până în fața casei lor, unde se așeză pe un pled întins peste iarba căreia îi dădea colțul.
Din ușă, Para a tot aprobat din cap cele spuse de Thei și chiar a zâmbit încrezătoare, până când bătrânul, ascultând tot, a decis că Para trebuie să se dea la o parte. Adică să plece din casă. Că Thei răspundea inimii alegând o altă femeie. Că Thei nu-și permitea și nici nu putea fi forțat să țină două femei. Că Para, oricum, nu a fost o femeie bună pentru Thei, iar lumea vorbea despre nepriceperea ei la treburile casei și despre cum trebuia mereu ajutată de alte femei la țesutul covoarelor…
— Dar și eu le ajut pe ele! Covoarele așa se fac, împreună!
Para tremura. Bătrânul continua. Că i-au murit prea mulți dintre copii, lucru pe care Para se făcea că-l uitase.
— Dar i-am îngropat cum trebuie, sub podeaua casei, ca să poată răsări iar!
Că pe alții i-a dat prea de mici din casă. Că, cel mai probabil, dintre cei dați, niciunul nu mai merge pe pământ, la cât de firavi și de nepricepuți se dovediseră și ei în ale vieții…
— Dar măcar i-am făcut, am făcut un copil după altul!
Că nu a mai făcut copil de mult timp. Că a crescut o singură capră, în timp ce alte femei au ținut nenumărate capre, pe lângă porci și păsări.
— O singură capră mi s-a adus, una am crescut! se apăra Para cu palmele apăsate pe obrajii fierbinți.
Că n-a fost în stare să protejeze singura ei capră, că i-a luat-o lupul.
— Dar nimeni nu ar fi putut opri un asemenea lup!
— Ai văzut cu ochii tăi lupul? o întrebase Miu cu un zâmbet subțire.
— Da! Mai înalt decât Thei, mai voinic decât doi de Thei.
— Ai grijă, Para, să nu-ți pară rău, zisese bătrânul Miu cu o dulceață în voce care-i aduse aminte femeii de ceva.
— Thei, ascultă-mă! a zis ea, sigură că problemele ei se vor sfârși. Bătrânul ăsta nu e drept cu mine! Nu mă place, de aceea îmi zice să plec. Demult, mi-a cerut un măr, dar eu aveam doar trei mere cu totul și tot atâția copii. Nu i-am dat mărul, iar el a zis cu vocea de acum: să nu-ți pară rău…
— Bătrânul e înțelept, a zis Thei.
— Ș-altădată, mi-a lovit cu toiagul un copil!
— Miu va decide! s-a răstit Thei.
— E prost și e rău!
Bătrânul s-a supărat și a cerut ca Para să tacă. Apoi a început să vorbească, cu vocea lui miorlăită, în favoarea ei. Spunea că nu poate fi alungată pur și simplu. Că trăise jumătate de viață în casa aia. Că încălzise pereții cu suflarea ei, că încercase cu bună-credință să fie alături de Thei, că avea și ea speranțe de a nu rămâne singură în cea mai grea parte a vieții, că ar putea lăsa blesteme în casă în urma ei. Că Thei trebuia să facă ceva pentru Para înainte de a o da afară din casă.
Afară din casă! Para abia putea respira în afara casei. Asta fusese un vechi motiv de ceartă între Para și Thei, de când se luaseră: ea susținea că se respira mai bine în casă, iar el credea că aerul cel curat se găsea mereu afară.
— Nu te speria, Para, te-ai aranjat, i-a zis în cele din urmă, cu limba lui plimbată-n miere, bătrânul. Thei îți dă astea.
Și i-a pus patru bucăți albe de hârtie în mână. Para nu știa că Thei deținea așa ceva. Hârtia era valoroasă, rară, însă foile acelea nu făceau cât viața pe care femeia o pierdea. Abia strângea degetele în jurul hârtiilor.
— Nu fi proastă, i-a zis bătrânul. Du-te cu hârtiile în domeniul alăturat, vinde-le și-ți vei cumpăra cu banii de pe ele o casă chiar mai bună.
(Iar asta a fost o minciună a bătrânului ticălos, căci mai târziu nimeni nu i-a vrut hârtiile, ci doar au încercat unii să i le fure, pe unul dintre drumurile de lângă Susur. Para a scăpat întreagă și și-a păstrat hârtiile doar pentru că hoților li s-a părut că o îngrozitoare creatură colțoasă se apropia de ei dinspre pădure, iar atunci au urlat: omul-lup! și au fugit departe. Când Para s-a întors să privească spre pădure, nimic teribil nu i s-a arătat.)
— Eu vreau să stau aici, a mai zis Para, cam scâncind, la discuția cu bătrânul. Îmi voi face o casă în capătul grădinii. Thei mă poate ajuta. Voi lua lut și voi usca paie și voi aduce bălegar de la locul în care se adapă caprele…
Para simțea acordul lui Thei, găsise în ochii lui promisiunea de ajutor laolaltă cu puțin din fosta lui iubire. Atunci Bara a țipat scurt, ca o purcea înjunghiată de moarte. Bătrânul și-a împletit degetele. Thei a coborât privirea. Speriată, cu hârtiile pe piept, îmbrăcată cu toate hainele pe care le avea și purtând într-o bluză făcută sac ceva din mâncarea gătită în acea zi, Para a fost împinsă afară din casă.
A urmat drumurile, pentru a fi sigură că ajunge tot între oameni. A tot mers, a pus picior dinaintea piciorului, n-a gândit. A trecut prin câteva întâmplări, nu mai conta ce fel de întâmplări, a ajuns undeva, nu știa unde. Peste mai multe zile, un fost vecin a recunoscut-o în cârciuma în care a încercat să mănânce fără să aibă cu ce plăti. „Femeia cu lupul pe două picioare”, așa a numit-o omul ăla și toți ceilalți au vrut să o vadă mai bine, inclusiv un călător cu prea mulți bani, care i-a dat de mâncare.
— Te căutam, i-a spus acel bogătan. Ce fel de lup ai în cap?”
Cum ne poți susține
! IMPORTANT ! Dacă dorești să susții mica echipă de la anaarecarti.ro, cumpără cărțile care te interesează prin intermediul blogului nostru. Vei găsi în articolele noastre linkuri către diferite librării online. Poate fi orice carte, nu e musai să fie din cele prezentate pe blog.
Dacă o faci, pe tine nu te costă nimic în plus. Însă mie și lui Oliver gestul tău de gentilețe ne aduce un mic comision care ne ajută să facem mai departe lucrul la care ne pricepem cel mai bine – să-ți vorbim despre cărți. Dar, mai ales, ne aduce bucuria de a vedea că, deși ne desparte un ecran, ești alături de noi și ne înțelegi și apreciezi eforturile noastre de zi cu zi de a rămâne cel mai pătimaș blog de carte din România. Și, desigur, blogul tău preferat 🥰❤!
