Autor: Madeline Miller
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Paladin
Anul apariției: 2019
Traducere: Ioana Filat
Dacă e Halloween, atunci „Circe” de Madeline Miller să fie 🙂 .
Vrăjitoarele nu-s așa delicate.
… iar eu care am pus vrăjitoarele pe primul loc în topul fiinţelor fantastice pe care le prefer (am şi un semn pe acoperiş care semnalizează asta 🙂 ) nu pot fi decât de acord cu citatul de mai sus din „Circe”.
Circe este mama tuturor vrăjitoarelor de pe lumea asta
Aşa cum spuneam când am început să citesc romanul lui Madeline Miller, Circe este mama tuturor vrăjitoarelor de pe lumea asta, deci cumva mi se pare esenţial să-i cunoşti istoria dacă ai vreun interes în această direcţie. Şi având în vedere că voi aţi ajuns să mă anunţaţi când apare ultimul model de ceaun vrăjitoresc (da, da, am un astfel de mesaj în inbox 🙂 ), interesul meu este mai mult decât evident.
Venită pe lume mai degrabă din greşeală decât dorită, nimfa Circe se învârte toată ziua printre zeii şi titanii mitologiei greceşti doar ca să descopere că ea una preferă oamenii. Simpatia este însă unidirecţională pentru că totuşi Circe este fiica lui Helios, zeul Soarelui, deci probabilitatea ca vreun om să se apropie de ea în vreo altă situaţie decât cea în care îi aduce o ofrandă este egală cu zero… Iar dacă se găseşte totuşi vreun inconştient, oricum va sfârşi rău.
Aceasta a fost prima lecţie pe care am învăţat-o. Pe sub chipul bine cunoscut şi paşnic al lumii se mai află unul care de-abia aşteaptă să sfâşie universul în două.
Circe are o slăbiciune pentru bărbaţii adevăraţi 🙂
De parcă statutul ei nu era destul de înfricoşător, Circe se dovedeşte şi vrăjitoare, ceea ce nu ajută deloc în context, această combinaţie care îi sperie inclusiv pe zei condamnând-o la singurătate totală. Prima dată, în sens figurat, chiar în mijlocul propriei şi numeroasei familii care o batjocoreşte atunci când nu o evită (şi invers!). Apoi în cel mai propriu sens posibil, exilată pe o insulă pustie pe care n-o poate părăsi decât cu acordul lui Helios, ca pedeapsă pentru că şi-a vrăjit frumoasa rivală, Scylla, să devină celebrul monstru cu 6 capete care va teroriza marinarii.
E momentul în care orice fiinţă, fie ea fantastică sau nu, ar fi putut eşua lamentabil într-o existenţă anostă, fără prieteni, fără reuşite, fără drame, fără vreun sens înalt sau cutremurător. Însă tocmai datorită acestei singurătăţi, vrăjitoarea-cea-rea evoluează în romanul lui Miller într-o zeiţă extrem de nuanţată, cu probleme de raportare la rudele sale celebre, plină de întrebări şi de nesiguranţe în ceea ce priveste rolul ei pe lume şi cu… reale slăbiciuni pentru bărbaţii adevăraţi 🙂 (jur, pentru o exilată pedepsită şi singuratică, Circe abia pridideşte cu toate vizitele pe care le primeşte sau pe care le face 🙂 ).
Prometeu, personajul meu favorit ALL TIME printre olimpieni
Şi dacă tot a venit vorba de bărbaţi adevăraţi, aş vrea să nu ne repezim imediat în braţele lui Odiseu 🙂 , ci să ne oprim mai întâi asupra întâlnirii lui Circe cu Prometeu, personajul meu favorit ALL TIME printre olimpieni. Se pare că nu am fost singura fetiţă căreia titanul i-a aprins imaginaţia având în vedere că micuţa Circe încearcă să-i aline cu puţin nectar cumplita-i tortură. A fost momentul în care nimfa a decis că ea va fi diferită de toţi zeii, mai mari sau mai mici, mai WOW sau mai MNEAAAAH… Şi a fost momentul în care eu am decis că o să-mi placă mult mult de Circe 🙂 !
În fiecare moment cea care povesteşte este Circe, dar deşi vezi totul prin ochii ei, nu prea o poţi acuza de lipsa de obiectivitate, căci trebuie să recunosc că este extrem de onestă (şi de multe ori, sarcastică!) – şi cu ea însăşi, şi cu cei din jur. Observaţiile pe care le face pe seama propriilor relaţii amoroase cu Odiseu şi, ulterior, cu Telemah, sunt coborâte mai degrabă din tratatele de psihanaliză, prin urmare, dacă şi tu crezi ca şi mine că fiecare femeie trebuie să fie zeiţa bărbatului ei, atunci capitolele respective trebuie parcurse cu creionul în mână 🙂 . Iar scena finală în care iubirea o determină pe Circe să aleaga între zei şi muritori este de-o simplitate de-a dreptul emoţionantă.
Odiseu, fiul lui Laerte, marele călător, prinţul uneltirilor, al vicleşugurilor şi a o mie de dezlegări. Mi-a arătat cicatricele sale şi, în schimb, mi-a îngăduit să mă prefac că eu nu am niciuna.
De ce era cât pe ce să penalizez romanul cu o steluţă
Miller se învârte pe pământ şi în cer, în high class-ul olimpian şi în casele sărăcăcioase ale oamenilor, pe bărci lovite de valuri sau pe fundul oceanelor, cu o naturaleţe fantastică şi schimbând planurile cu atâta uşurinţă, încât imprimă un ritm extrem de alert întregii istorii. În plus, spre deosebire de alte cărţi, în care mi s-a părut că scenele mitologice au, mai degrabă, un aer artificial, de decor de piesa de teatru, „Circe” este extrem de autentică. Şi în descrieri, şi în dialoguri… De parcă traiul olimpian e colea, la o aruncătură de băţ, deci să nu facem prea mult caz de asta 🙂 !
Nici nu va închipuiţi cât de tare se tem zeii de durere. Nimic nu le e mai străin şi nimic nu le trezeşte atâta jind să vadă totul cu ochii lor.
Recunosc că la un moment dat penalizasem romanul cu o steluţă pentru unele accente telenovelistice care-şi fac simţită prezenţa din când în când. Însă atunci când am dat ultima pagină, praful s-a ales de severitatea mea! Şi aceasta pentru că am realizat că, dincolo de viaţa zeiţei-vrăjitoare Circe, reimaginată până la detalii de-a dreptul intime de Madeline Miller, dincolo de toate legendele şi miturile care beneficiază de o punere în pagină absolut convingătoare, aceasta carte are, din punctul meu de vedere, o calitate uriaşă şi de-a dreptul rară.
Circe, un roman plin de… tupeu
Căci sunt foarte puţine volumele pe care eu una le-aş recomanda cu mâna pe inimă unei persoane care n-a mai citit de foarte foarte foarte multă vreme. „Circe” însă este şi palpitantă (nu ştiu când am terminat-o), şi plină de tupeu (auzi, să iei puţinele lucruri care se ştiu despre Circe şi să compui ditamai romanul cu ele, ca o răzbunare parcă pentru toate acele cânturi greceşti dedicate numai şi numai bărbaţilor!), este scrisă pe cât de bine, pe atât de simplu şi de clar, e plină de citate (practic, cartea e o generatoare de fraze cu care să aduni toate like-urile şi inimioarele pe facebook).
Şi, în ciuda a tot ce ai citit despre acest roman, în ciuda chiar şi a recenziei de faţă, aceasta NU este o carte doar pentru femei. Martor mi-e individul care stă, în acest moment, pe canapeaua din biblioteca mea, cufundat în romanul lui Miller 🙂 !
Mi-am zis: înfige tăişul. Pentru unele lucruri merită să sângerezi.
Ce-am scris când am început să citesc „Circe” de Madeline Miller
Nu m-am tăvălit niciodată după „Legendele Olimpului”. Lectură obligatorie în copilăria mea, am bifat-o (cu reală plăcere) la vremea respectivă, dar nici că m-am mai întors asupra celor două volume.
Recunosc că principala problemă a fost că m-am încurcat în numele romane şi cele greceşti ale zeităţilor, eu fiind familiarizată cu primele, deci îţi dai seama ce haos s-a creat în mintea mea când am deschis cărţile semnate de Alexandru Mitu. Îmi amintesc şi azi schema pe care am desenat-o cu genealogia mitologică (cine cu cine… ştii tu ce 🙂 ) şi care erau numele corespondente la „ceilalţi”.
Aşa ca ultra-premiatul roman semnat de Madeline Miller, „Circe”, nu s-ar fi calificat în mod normal pe lista mea de lecturi. Mai ales că l-am văzut pe TOATE paginile de instagram, fotografiat în cele mai neobişnuite compoziţii, pomenit la fiecare colţ de stradă… Şi ştii că într-un astfel de caz, eu de obicei mă întorc cu spatele şi iau de pe noptieră… Marcel Proust 🙂 .
Însă…
Pe coperta 3 scrie negru pe alb: „Prima vrăjitoare a literaturii occidentale: Circe”. Şi am tresărit. Şi mi-am spus: „Pe barba lui Merlin” (că tot suntem în zonă 🙂 ), aşa e!, Circe, personajul acela, care traversează atât de razant legendele mitologice că practic rişti să-l ratezi dacă clipeşti, despre care eu nu-mi amintesc decât că i-a transformat pe oamenii lui Odiseu în porci, este de fapt prima vrăjitoare a literaturii occidentale.
Aaaaaaa!!! Păi, stai că se schimbă lucrurile!!! O carte care îi repovesteşte şi îi îmbogăţeşte lui Circe istoria TREBUIE citită!!!
Am cumpărat-o fiind în drum spre mare, undeva la o benzinărie înainte de Craiova. Bine, eu merg la mare în decembrie nu ca toată lumea 😬
Deci, cele trei zile la Constanța, au fost :mare și Circe!
Cartea trebuia să înceapă cu citatul „pentru asta merită să sângerezi” cumva ca un leitmotiv. 😎
Un altfel de sf al Olimpului, desigur ca în dragoste și în vrăjitorie e permis orice. Mi a plăcut.
Excepțională carte! Când m-am apucat să o citesc, am avut o mică reținere. Mă gândeam câ, la câtă cerneală a curs pe marginea mitologiei grecești, greu s-ar mai putea găsi ceva cu adevărat interesant de spus. Mai ales că veneam după „Penelopiada” de Margaret Atwood, de la care avusesem așteptări mari fiidcă numele autoarei impune respect, dar care m-a dezamăgit oarecum. Dar „Circe” a fost cu totul altceva… Mi-a lăsat impresia că totul se întâmplă atunci, în momentul citirii, că totul e autentic 100%. Niciodată niște zei nu au mai fost zugrăviți atât de credibil, atât de omenesc. Părerea mea…
Multumesc mult pentru comentariu! Sper sa nu va deranjeze, dar il voi posta pe facebook 🙂