De când am văzut Mâna lui Dante de Nick Tosches, am vrut să o citesc imediat, fiind cucerit de elementele antice și moderne de pe copertă. Celebrul monument dedicat lui Dante Alighieri din Florența și arhitectura orașului New York (cred!) îmi spuneau deja tot ce aveam nevoie să știu: ”Oliver, trebuie să citești această carte!”.
Și informațiile pe care le știu despre Mâna lui Dante, romanul apărul la Editura Trei, îmi sunt mai mult decât suficiente. Avem de-a face cu o carte în care este vorba despre o altă carte, un presupus manuscris al Divinei Comedii a lui Dante. Mafiotul în posesia căruia se află prețiosul obiect pune un scriitor să-l autentice. Numai că acesta îl fură…
Ce mai urmează nu știu, dar mor de curiozitate să aflu! Prevăd niște răsturnări de situație inedite, dialoguri incitante (iar fragmentul pe care îl publicăm azi este o dovadă clară în acest sens) și o poveste captivantă, mai ales că se desfășoară pe două planuri: în prezent, printre mafioți, și în trecut, când Dante își scria capodopera.
În acest an, cartea a fost adusă pe marile ecrane de regizorul Julian Schnabel, având o distribuție de zile mari: Oscar Isaac, Gal Gadot, Gerard Butler, John Malkovich, Martin Scorsese, Jason Momoa și Al Pacino (în ultimul timp, cred că numai în filmele din seria ”Avengers” am mai văzut o așa mare aglomerație de vedete).
Așa că o să citesc cartea și apoi o să văd și filmul ca să am o experiență completă!
Cum prezintă editura Trei romanul Mâna lui Dante
Un roman incendiar! O operă de artă orbitor de inteligentă și bizară. – Entertainment Weekly
Un roman hibrid bizar, sălbatic, cu o fervoare morală ce depășește cu mult majoritatea romanelor „mai bine-crescute“. – NEW YORK TIMES BOOK REVIEW
În adâncurile bibliotecii Vaticanului, un preot descoperă cel mai valoros obiect de artă găsit vreodată: manuscrisul Divinei Comedii, scris de mâna lui Dante. Acesta ajunge la un cap mafiot din New York, unde scriitorul Nick Tosches este chemat să-l autentifice. Dar pentru el tentația e prea mare și fură manuscrisul. În paralel cu călătoria prețiosului manuscris se desfășoară povestea lui Dante, omul care a încercat să scrie un poem care să cuprindă înțelepciunea lumii și grația divină.
Mâna lui Dante, roman de o îndrăzneală și o frumusețe uluitoare, combină cunoștințele vaste ale lui Tosches despre Divina Comedie, Dante Alighieri și Evul Mediu cu o cunoaștere intimă a tenebrelor New Yorkului. Unii îl vor considera jignitor; alții îl vor declara transcendental; fără îndoială, va genera cele mai vii dezbateri.
Tosches este un Norman Mailer din era post-Elvis. – THE VILLAGE VOICE
Mâna lui Dante poate fi clasificat ca mystery sau crime, dar căile către și dinspre misterul central sunt departe de a fi previzibile. – THE GUARDIAN
NICK TOSCHES (1949–2019) s-a născut în Newark, New Jersey. A scris romanele Me and the Devil, Cut Numbers și Trinities și cărțile de nonficțiune Where Dead Voices Gather, The Devil and Sonny Liston, Dino, Power on Earth, Hellfire, Country și Unsung Heroes of Rock ‘n’ Roll.
Mâna lui Dante – fragment
Louie nu era deloc în toane bune în noaptea asta de toată jena. Tocmai comandase un rahat de pizza, așezându‑se comod să se uite la o porcărie de meci, când ce să vezi? Pur și simplu nu era deloc în toane bune, în noaptea asta de toată jena. Se simțise OK mai devreme. Abia așteptase rahatul ăsta de pizza. Jumătate simplă, jumătate cu usturoi și ceapă. Deja aprinsese cuptorul ca să vâre imediat pizza în el și s‑o păstreze caldă și crocantă, urmând s‑o termine încet, cu ochii la meci. Atunci sunase telefonul. Bucata aia ieftină și urâtă din plastic! Un singur nenorocit din blestemata asta de lume avea numărul lui.
— Tocmai am comandat o pizza, îi spuse el.
— Tocmai ai comandat o pizza.
— Da, tocmai am comandat o pizza.
Apoi se lăsă tăcerea: în urechea lui Louie nu se mai auzi decât un oftat adânc și nerăbdător.
Louie așeză receptorul în furcă și oftă și el din toți rărunchii, la fel de iritat, dar mai degrabă dezgustat și resemnat decât nerăbdător. I se luase de tot și de toate. Cam așa se petrec lucrurile de obicei: un tip capătă prea multă putere, are prea mult timp la dispoziție și fix asta se întâmplă. În urmă cu 40 de ani individul împrumuta biștari de la el; în prezent, ori de câte ori i se năzărea, Louie trebuia să lase dracului tot și să alerge cu limba scoasă, ca un negru pe plantație. La cererea Maiestății Sale.
Acum stătea aici, la ordin.
— Mă bucur să te văd, Lou.
Nemernicul vorbea de parcă se bucura de o vizită‑surpriză; de parcă eu aș fi zis, „Dă‑o dracu’ de pizza, dă‑l dracu’ de meci, dă‑o dracu’ de seară liniștită acasă, ce‑ar fi să trec eu pe la disperatu’ ăsta care‑mi fute braciola, să văd ce mai face?“
— Ăla e adevărat?
Ultima dată când Louie urcase aici, văzuse atârnat pe peretele din spatele biroului un calendar al bisericii Our Lady of Pompeii, care făcea reclamă la casa funerară Perazzo în josul fiecărei pagini. Acum, în locul lui, pe toți Cristoșii, un rahat de…
— Rembrandt. Autoportret.
Louie îl privi gânditor.
— Știi, dacă aș avea o bârnă ca aia și mi‑aș face autoportretul, cred că m‑aș aranja puțin cu niște vopsea. Cam cât valorează așa ceva? întrebă el, mutandu‑și privirea. Când Louie întoarse capul, Joe Black se uită la tablou într‑un fel diferit față de cum se holba la calendar ca să vadă ce zi e.
— Cum stabilești un preț pentru frumusețe, Lou? Se întoarse Joe Black spre el, zâmbind cu superioritate. Louie se abținu să‑i dea vreo replică.
— Ai auzit de Aldo Chink? întrebă Joe Black. L‑au găsit mort pe Hundred‑fifteent’ Street. În biserică. Atac de cord. A îngenuncheat să se roage și… Joe Black pocni din degete. Ce rahat era ăsta? Du‑te dracu’, dă‑o dracu’ de pizza, la dracu’ cu meciul tău, iată‑mi Rembrandt‑ul, Aldo Chink a dat colțul în biserică.
— Mi se rupe de Aldo Chink.
— Haide, Lou, era un om bun.
— Să‑l ia dracu’! Zău dacă oamenii ăștia nu mă omoară cu zile. Un jegos crapă intr‑un rahat de strană și toată lumea o ține întruna cu vai, bietul, a murit în timp ce se ruga în genunchi. Probabil că intrase la fereală în căcatul ăla de biserică, văzuse prin zonă vreun cămătar căruia îi datora parale.
Louie își aprinse o țigară și clătină din cap ușor dezgustat:
— Să‑l ia dracu’ pe Aldo Chink!
— Mda, mă gândisem eu să am batiste la‑ndemană.
— Ce‑ai vrea să spun? A fost un muist cât a trăit. Acum, e un muist mort. Borfașul îmi datora trei miare. Se lăsă tăcerea, întreruptă doar de respirația lor.
— Pari cam prăbușit, Lou.
Tăcerea continuă, întreruptă doar de respirația lor. Louie oftă fără urmă de emoție, un oftat de epuizare.
— Neah, nu știu. Sunt doar obosit, Joe. Sunt obosit. Vorbise domol, cu sinceritate. Cuvinte născute din acel oftat de epuizare, din oboseala extremă, din locul acela ascuns din sufletul lui, dar și mai rău, din locul acela de care sperase mai devreme să scape.
— Parcă ieri eram copii, Joe. Parcă ieri le lustruiam pantofii boșorogilor în fața clubului Full Mooners. Acum, noi suntem boșorogii. Tu stai sub bunicul lui Jimmy Durante, cu Rembrandt‑ul ăla acolo sau ce mă‑sa e, iar pe mine mă așteaptă o pizza rece acasă. Nu mă înțelege greșit. Mă bucur că ai ajuns mare baștan. N‑am de ce să mă plâng. Mă rog, poate ar trebui s‑o lași mai moale cu telefoanele. Una peste alta, sunt obosit, Joe. Atâta tot.
Sunt fleașcă de obosit.
Se lăsă din nou tăcerea, întreruptă doar de respirația lor. Louie se pregătea să‑l întrebe de ce‑l chemase, dar Joe vorbi primul.
— Dacă ești obosit, Lou, atunci ar trebui să te odihnești.
— Nu e genul ăla de oboseală. Sunt doar obosit.
— Îți place tabloul, Lou? întrebă Joe Black înclinând capul spre el, dar fără să se uite în acea direcție.
— Ca să fiu sincer, nu. Cred că e urât ca dracu’. Și știu că și tu crezi la fel. Altfel, l‑ai pune pe alt perete, unde să‑l poți vedea. Nu l‑ai agăța în spatele tău, unde nu trebuie să‑l vezi. L‑ai atârnat deasupra capului ca o coroană, să‑l vadă ceilalți.
— Da, încuviință Joe Black. O urâțenie care valorează 10 000 000 de dolari. Îți vine să crezi? O lume cât se poate de ciudată, nu, Lou? Al dracului de ciudată.
— Atâta lucru știu și eu. Că n‑ai dat 10 000 000 pe el.
La banii ăia, ți‑ai lua ceva bun.
— Nu, nu, ai dreptate. Ce vreau să spun… e ciudat pe ce dă lumea bani. Mulți bani. Găleți de bani. De‑aia ți‑am stricat seara cu pizza. Ca să te anunț că vei fi un tip foarte bogat. Probabil că va fi cel mai dur contract al vieții tale, dar la final, dacă totul merge strună, nu vei mai fi nevoit să apeși pe trăgaci decât atunci când te vei duce la vânătoare de fazani, purtând sacou din tweed. E ceva baban, Lou!
— Cât de baban?
— Dincolo de orice închipuire.
— Despre ce e vorba?
— Ceva la care nimeni n‑a visat.
— Despre câți bani vorbim?
— Pentru tine?
— Da.
— Între unul și două milioane. Poate mai mult. Cash.
Neimpozabili. Bancnote noi, curate.
— Iisuse, dar ce trebuie să fac? Să ucid o armată întreagă?
— Pentru câteva luni, va trebui să ne dăm la fund. Doar câteva amenințări ici și colo.
— Când primesc paralele?
— La câteva luni după ce începem.
— Și când începem?
— Curând. Am primit vestea pe care o așteptam chiar înainte să te sun. Lefty caută un tip pe care‑l cunoaște: nu știu ce scriitor, un prieten de‑ai lui, un om serios, un individ‑cheie pentru noi ca să avansăm. Cum ziceam, curând.
— Un prieten de‑ai lui? Acum avem prieteni? Cum vine asta? Cine e tipul?
— Nu știu, un tip, Nick, rosti Joe indiferent, strambandu‑se de parcă simțise brusc o durere familiară în pântec sau în piept.
— Nick? Lumea e plină de lepre pe care le cheamă Nick.
— Ce‑ai, de ce dracului îți pasă cum îl cheamă?
— Numele mă lasă rece. Mă interesează cuvântul prieten. Joe scoase un plic dintr‑un sertar al biroului și i‑l întinse lui Louie.
— Deocamdată, las‑o mai moale. Ai 10 000 aici. Imaginează‑ți că sunt cele trei miare pe care ți le datora Aldo Chink, iar celelalte șapte sunt ca să‑ți poarte noroc. Gândește‑te la ei ca la un prieten. Și mai bine, consideră‑i fix ceea ce sunt: parale.
Louie puse banii în buzunarul de la piept al jachetei sale superfine din bumbac și mătase, se ridică în picioare și își lovi cu palma buzunarul:
— Joe, prietene, îți aștept apelul.
Ajunse acasă în toiul celei de‑a șaptea reprize. Scorul era egal. Iar pizza, bună.
Cum ne poți susține
! IMPORTANT ! Dacă dorești să susții mica echipă de la anaarecarti.ro, cumpără cărțile care te interesează prin intermediul blogului nostru. Vei găsi în articolele noastre linkuri către diferite librării online. Poate fi orice carte, nu e musai să fie din cele prezentate pe blog.
Dacă o faci, pe tine nu te costă nimic în plus. Însă mie și lui Oliver gestul tău de gentilețe ne aduce un mic comision care ne ajută să facem mai departe lucrul la care ne pricepem cel mai bine – să-ți vorbim despre cărți. Dar, mai ales, ne aduce bucuria de a vedea că, deși ne desparte un ecran, ești alături de noi și ne înțelegi și apreciezi eforturile noastre de zi cu zi de a rămâne cel mai pătimaș blog de carte din România. Și, desigur, blogul tău preferat 🥰❤!
