Când am decis că anul acesta voi ajunge în vacanța de vară la Balcic, mi-a fost evident că Pânza de păianjen, cartea publicată de Cella Serghi în 1938, mă va însoți în călătoria care urma să-mi îndeplinească visul din adolescență.
Considerat romanul Balcicului, Pânza de păianjen poate că nu este capodopera literaturii autohtone, dar are renumele de a te face să te îndrăgostești de micuța localitate de pe țărmul bulgăresc chiar dacă nu ai pus niciodată piciorul acolo. Dacă te mai apuci să cauți și picturile realizate de artiștii români în acest adevărat refugiu de creație (Nicolae Tonitza a locuit 5 ani acolo și, din ce am văzut, nu și-a petrecut timpul lenevind la soare 🙂 ), nu mai ai scăpare și nici liniște până nu ajungi să te plimbi în persoană pe străduțele cu parfum oriental.
În plus, eu mă mândresc și cu o legătură cu totul specială cu această carte: povestea pe care o spune începe pe… 16 ianuarie. Ziua mea de naștere. Poftim! Tu câte cărți știi să înceapă de ziua ta?! Vezi?!!!!

Culmea!, cel care mi-a pus prima dată cartea în brațe acum nici nu mai știu cât timp a fost Mihail Sebastian, scriitorul meu român preferat all-time, ale cărui recomandări literare eu le vânez și le notez cu religiozitate, chiar dacă nu-i împărtășesc întotdeauna părerea. Nu a fost cazul de data aceasta, și eu, și el fiind entuziasmați de romanul Cellei Serghi.
În schimb, un alt mare favorit al meu, Mircea Eliade, se declara la un moment „plictisit de toate clișeele romanului feminin românesc: puțină Mangalie sau Balcic, o dragoste neîmpărtășită, ceva spleen și așa mai departe.” Ceea ce m-a făcut să și râd, căci fix, dar fix, despre asta e vorba în Pânza de păianjen: Mangalia, Balcic, o dragoste neîmpărtășită, spleen.
… iar eu ADOOOOR!

Suroritatea din jurul Pânzei de păianjen
În plus, ceea ce-mi place la scriitura Cellei Serghi este… feminitatea ei. Totul e grațios, suplu, fluid, nu există niciun colț, nicio asperitate, nicio duritate. Poate că altora li se pare un stil prea dantelat, prea dulce… Eu însă consider că AȘA trebuie să scrie o adolescentă sau o tânără femeie – vârstele celor două eroine ale romanului din perspectiva cărora este spusă povestea. Și mai cred că acesta este marele secret care ne face pe toate să iubim Pânza de păianjen la vârsta adolescenței și să-i păstrăm apoi un loc special în inimă toată viata.
Așa că nu m-am mirat deloc când la imaginile mele din vacanță, în care cartea a fost în prim-plan, au curs like-urile, inimioarele și comentariile voastre pline de entuziasm și de duioșie. Sau când Lidia Velimirovici, una dintre prietenele virtuale ale blogului anaarecarti.ro, mi-a trimis aproape instantaneu textul pe care l-a scris despre ea și pe care îl public în continuare.
Întotdeauna am fost convinsă că acolo, în lumea largă, există o adevărate suroritate în jurul Pânzei de păianjen!

Pânza de păianjen, spovedania dureroasă a Cellei Serghi
Je crois que le secret de votre tristesse (car vous êtes triste, Laura), c’est que la vie vous à divisée. L’ amour n’a voulu de vous qu’incomplète. Vous répartissez sur plusieurs ce que vous auriez voulu donner à un seul.
André Gide
Acesta este citatul care prefațează Pânza de păianjen, romanul în care Cella Serghi și-a vărsat tot amarul, toate gândurile și trăirile și în același timp a dăruit nemurire iubirilor, prieteniilor, familiei, tuturor lucrurilor care alcătuiau viața ei.
„Cred că nici o carte nu rezistă dacă nu zidești în ea o parte din sufletul tău”, spunea Cella Serghi, care și-a zidit sufletul în pagini de o mare frumusețe și sensibilitate, așa cum Manole a zidit-o pe Ana în peretele mănăstirii.
Ilinca Dima evocă amintiri legate de prietenia ei și a Dianei Slavu, pe care a admirat-o dintotdeauna și a cărei umbră era în vacanțe și la școală. Fusese singura ei confidentă, căreia îi scria zilnic de la Mangalia. Prin ochii Ilincăi descoperim o Diana veșnic înconjurată de admiratori și invidiată de femei. O păpușă de ciocolată cu părul blond, în mii de nuanțe, a cărei frumusețe o deranja chiar și pe directoarea școlii. O fată plină de vervă, pusă pe șotii, care amuza pe toată lumea. Și totuși, despre ea se știa atât de puțin! Unele voci susțineau că este sârboaică, altele că ar fi bulgăroaică sau rusoaică, dar nimeni nu bănuia ce se petrecea cu ea.
Ilinca primește caietele Dianei, când aceasta hotărăște să plece la Paris… Sunt adevarate jurnale intime… In ele, Diana Slavu devine naratorul. Iar Ilinca se îmbolnăvește citindu-le…

Alex făcea parte din peisajul Balcicului
Petre Barbu întregește imaginea Mangaliei și a mării. Trei lucruri pe care Diana le adora. Trei lucruri după care a tânjit o viață întreagă. Petre Barbu era pictorul pe care l-a căutat, mai târziu, în fiecare bărbat…
Nu-i adevărat, Ilinco, nu m-a iubit. Niciodată nu va ști omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor… cum să-ți explic?… neliniștea mea…
Cella Serghi, „Pânza de păianjen”
S-a agățat de Petre Barbu, de imaginea lui, așa cum strângi un talisman când te simți în primejdie.
Nimeni nu putea ghici neajunsurile și sărăcia în care trăia Diana, căci zâmbetul îi era prea larg, ea prea era cochetă. Doar uneori, ochii i se întunecau… Îi semăna leit mamei, o frumusețe răpitoare și ea, care făcea economii sângeroase pentru a avea ce pune pe masă, fiindcă soțul ei, un boem, muncea mult, dar câștiga puțin. Cu toată împotrivirea tatălui și susținerea mamei, Diana a intrat la Drept.
A apărut Michi Ioanescu, Diana sperând ca el să fie salvatorul ei. Greoi ca un urs, părea creația unui laborator, un exemplar artificial. Un om fără aspirații, vise, nostalgii. Diana înțelege că nici familiile bogate nu o duceau bine. A lui Michi scăpătase, dar încă mima bunăstarea. Totuși, „Dianet” din lumina ei îi dă și lui Michi… Obișnuința o țintuiește lângă el.
Apoi a întâlnit pe cineva care-i semăna lui Petre Barbu. Pe Alex Dobrescu. Dacă Barbu întregea imaginea Mangaliei, Alex făcea parte din peisajul Balcicului. Acesta însemna pasiune, emoții, fluturi în stomac, dor. Tot ce nu era Michi. Însemna ochi triști, grei, față umilă, însemna gură pasională, dar nu se putea dedica doar unei femei… Și totuși îi spunea Dianei, pe care o alinta „Nanuc”: „Când ești aici, nu mi-e teamă de nimic, nici chiar de moarte.”
Diana a fost femeia-trofeu

Diana scrie:
Abia după ani de zile, în care l-am purtat în suflet, (…) am dat de el (…). Aceeași tristețe în priviri, în mișcări, aceeași înfățișare umilă. Dar un bărbat abil se ascundea sub această înfățișare modestă, un bărbat care a știut să facă din prezența lui o otravă plăcută, pe care mi-o dădea și mi-o refuza capricios, ca s-o doresc din ce în ce mai mult.
De fiecare dată, Diana a fost femeia-trofeu. Puiu s-a sinucis din dragoste, Geo a iubit-o dinainte de a o cunoaște, Ștefăniță o iubea de când avea 15 ani, domnul Matta era capabil să divorțeze din cauza ei, domnul Cobadin voia să-i fie protector…
Viața lângă Michi devine o letargie penibilă și Diana hotărăște să plece la Paris. Moartea tatălui ei o sfâșie. Nu ajunge la Paris, căci un sentiment de autoconservare o blochează. Înțelege că locul ei este în țară.
Înțelege că adolescența sa prelungită, întârziată se termina. Singură Ilinca, prietena ei adevărată, o învață arta de a se simți bine în singurătate. „Mă pomenesc zâmbind fără să știu de ce. O rază de soare trece pieziș într-un loc în care cerul de fum opac se deschide, ca în pozele care arată Învierea”, spune Diana…
Poate că, în sfârșit, a simțit că s-a eliberat din pânza în care a fost prinsă încă din leagăn și că păianjenul nu o mai pândește. Eliberare. Ușurare. Înălțare. Înțelege că, deși înconjurată în permanență de oameni, a fost, de fapt, întotdeauna singură. Pare că renaște, că se regăsește. A căutat fericirea în toți și-n toate și a găsit-o în ea însăși.

Pânza de păianjen este cartea în care Cella Serghi și-a pus tot sufletul
Ilinca Dima o descoperă pe adevărata Diana prin intermediul jurnalelor. Deși îi fusese aproape, nu a putut „citi” sufletul prietenei ei atâta amar de vreme. Caietele Dianei o răvășesc.
Am văzut asemănări între eroina acestui roman și „fata din Zlataust” a lui Ionel Teodoreanu… Fete care au suferit din cauza frumuseții lor, în mijlocul unei lumi departe de ideal.
În spatele Dianei Slavu se află însăși Cella Serghi, iar cartea ei mi-a părut o spovedanie dureroasă. Își dezvăluie în fața cititorului cele două fețe: pe cea adevărată, pe care o ascundea de ceilalți și pe cea pe care o afișa printre oameni, pentru a-și ascunde în spatele ei sufletul, ca-n spatele unei măști și care îi devenise povară.
Scriitoarea te lasă să îi pătrunzi în suflet și pășești pe vârful picioarelor, de teamă să nu strivești perlele răsfirate în fața ta. Îi auzi țipătul eliberator și îi înțelegi stările, faptele, frământările, gândurile. Vezi și simți zbaterea unei fluture in întuneric, tinzând spre un fir de lumină…
„Pânza de păianjen” este cartea în care Cella Serghi și-a pus tot sufletul, este o bijuterie, o carte cât o viață, iar alte detalii despre plăsmuirea ei se găsesc într-o altă carte a sa, „Pe firul de păianjen al memoriei „.





Foarte interesant mi s-a părut faptul că dacă o să aveți plăcere să citiți cartea în versiunea ei de la 1938, veți observa ca vernisajul de la începutul cărții are loc ,,Vineri 2 Noemvrie ora 11” iar în edițiile mai noi acest detaliu este transformat în ,,Vineri, 16 ianuarie, ora 12”. Multe detalii, brizbrizuri și construcții din scrierea autoarei sunt schimbate, uneori omițăndu-se pasaje întregi. Mi s-a părut un lucru interesant de remarcat.
Știu că acest articol este mai vechi, dar m-am gândit să împărtășesc asta aici, deoarece eu acum citesc această carte.
Zi frumoasă vă doresc! 🙂
Nu cred!!!! Puteti sa-mi trimiteti, va rog, o poza dupa prima pagina la adresa anaarecarti@gmail.com? Multumesc!!