Nicolae Grigorescu la Artmark: Teza cuceritoare a lui Horia-Roman Patapievici despre satul românesc ca paradis terestru 

Prezența operelor lui Nicolae Grigorescu la Artmark în primăvara anului 2026 marchează un moment de cotitură pentru piața de artă. Dincolo de cifre și recorduri, expozițiile actuale propun o viziune inedită: teza lui Horia-Roman Patapievici care transformă satul românesc într-o Arcadie metafizică. Citește despre cum devine pictura o poartă către o întreagă bibliotecă de idei în acest guest post semnat de noua colaboratoare a blogului nostru, Anca Bejan.

Pictura poate fi și ea o lectură, căci poate deschide accesul spre o întreagă bibliotecă. La asta m-am gândit atunci când „am tras linie” și am „cules” tezele pe care Horia-Roman Patapievici, scriitor și cercetător privat în istoria ideilor, le-a împărtășit cu publicul în prezentările oferite cu ocazia expozițiilor speciale de la Palatul Cesianu-Racoviță, sediul Artmark, al cărui președinte este de mai bine de zece ani.

Cu ocazia celor mai importante evenimente din piața de artă din fiecare sezon, publicul Galeriilor Artmark are parte, de aproape doi ani încoace, de introduceri în adevărate „geografii” ale spiritului, de sinteze culturale rare și de referințe care trimit, cu eleganță și forță de orientare, spre marile lecturi ale culturii universale.

Cele mai importante licitații de artă din Primăvara anului 2026 au adus la Galeriile Artmark, în expozițiile care sunt deschise zilnic cu intrare liberă până la data desfășurării evenimentului — 18, respectiv 24 martie, picturi foarte importante semnate de Nicolae Grigorescu, artistul supranumit „pictorul ethosului românesc”.

Capodoperele lui Nicolae Grigorescu la Artmark: Prețuri și detalii de licitație  

Licitația „10 Capodopere ale Artei Românești” include în catalogul său, care este disponibil și online la liber, trei picturi din cele mai cunoscute teme abordate de Nicolae Grigorescu: „Întoarcerea de la târg” (din 1900), „Păstoriță în iarbă” (din 1901) și „Țărăncuță cu fuior” (datată 1870-1875). Operele au prețuri de pornire de 100.000, 70.000, respectiv 50.000 de Euro și pot fi vizionate la Palatul Cesianu-Racoviță în expoziția dedicată și deschisă, de asemenea cu acces liber, până în data de 18 martie, ora 19.00, când are loc vânzarea lor privată.

Într-o altă încăpere a palatului de pe str. C.A. Rosetti nr. 5 din București se găsește o altă capodoperă de Grigorescu, „Țărăncuță din Rucăr (Suzana)”. Pictura a fost realizată în jurul anului 1895, are un preț de pornire de 30.000 de Euro și face parte din Licitația de Primăvară din 24 martie — care are și ea o expoziție dedicată și deschisă și marelui public în acealeași condiții de acces.

Colecționari și reprezentanți mass-media au participat la începutul lunii la o serie de prezentări realizate de Horia-Roman Patapievici a acestor deosebite expoziții ce aduc și în fața marelui public capodoperele aflate în fascinantul univers al colecțiilor private

Nicolae Grigorescu la Artmark: Satul românesc, între Teocrit și Vergiliu 

Teza lui Horia-Roman Patapievici despre Nicolae Grigorescu este aceea că pictorul nu oferă o simplă reprezentare a ruralității românești, nici o sociologie a satului, nici o ideologie a „țărănității”, ci o viziune de ordin mai înalt – o viziune a satului ca Arcadia, ca formă de „paradis terestru”. Ni se dezvăluie, astfel, o interesantă cheie de lectură a operelor grigoresciene care prezintă ciobănași, care cu boi, țărăncuțe ori peisaje rurale.

Pictura lui Grigorescu se află în vecinătatea a două dintre marile texte fondatoare ale imaginarului pastoral european: „Idilele” lui Teocrit și „Eglogele” lui Vergiliu. Teocrit este considerat creatorul poeziei pastorale, iar poemele sale au devenit model pentru egloga latină (egloga, ca și idila, sunt poeme bucolice, pastorale, n.r.) – Enciclopedia Britannica notează explicit că bucolicele lui Teocrit au stat la originea eglogelor lui Vergiliu.

Patapievici: „Țărăncuțele și Ciobănașii lui Grigorescu se află în miezul Arcadiei, în paradisul terestru”

„Revoluția națională a acestui pictor național aceasta este, după părerea mea: oferă o interpretare a ruralității românești, sub specia paradisului. Care paradis? Paradisul terestru. Este vârsta de aur. Este acel mod de a fi în lume pe care l-a inventat un poet ca Teocrit, în idilele lui, și l-a situat în Arcadia Peloponesului, sau un poet care este constitutiv felului în care sufletul și carnea noastră europeană cresc social și cultural ca Vergiliu, care, în eglogele lui, situează în Sicilia paradisul terestru. El nu-i spune paradis terestru, așa-i spun eu. Îi spune Aracdia.

Dar amintiți-vă cum e-n egloge, acolo sunt conflicte, sunt războaie. El scrie asta pe la 44-40 înainte de Hristos. Iar acolo sunt confiscări de proprietate. Sunt tot felul de chestii cum sunt și în timpurile revoluționare. Dar, cu toate astea, ce e acolo este un mod de existență în care raportul omului cu natura este de tip paradisiac. Și asta este Arcadia.

De ce pictorul nu a fost un „semănătorist”

Ei bine, teza pe care o avansez este următoarea: Grigorescu nu vede statul românesc, de care este vizibil îndrăgostit, ci materia lui… El nu vede pluralitatea românească sub special poporalismului, care este o idologie țărănizantă, sub specia samănătorismului, care este, iarăși, ca și poporanismul, un socialism…

Grigorescu nu vede statul românesc așa cum aveau să facă unii ideologi interbelici în anii ’20-’30, ca fiind matricea în care se articulează identitatea românească, sub specie de eternitatis, adică eternă – Noi suntem sau țărani, sau deloc… Singura formă veritabilă în care a fi român există metafizic este a fi țăran este o elaborare din anii ’20. Nu vedeți absolut nimic de felul ăsta la Grigorescu. Ce spune el în toate tablourile lui și în nenumăratele construcții în carele cu boi, de care nu obosești, pentru că el nu are talent, are geniul taletului, este asta: satul românesc, ruralitatea românească, reprezintă un mod de a fi de tipul Arcadia.

De ce nu muncesc țăranii lui Grigorescu? Triumful contemplării în mijlocul Arcadiei

Nu poți să faci sociologia muncii pornind de la cum vezi că reprezintă Grigorescu oamenii. Adică ce muncesc acești oameni? Care este ocupațiunea lor fizică? Nu poți să spui ce fac acești țărani. Pentru că singura lar ocupație este contemplarea. Ei se află în miezul Arcadiei. În Arcadia nu se muncește… După cum vedeți, păstorița este îngropată în flori, în fân și se uită la noi.

În acest triumf pictural este acest chip pictat de Grigorescu. Dar poți spune ce face ea sub raportul muncii? Dar ce face cel care este în car, ori cel care conduce carul cu boi? Toate acestea nu se pot deduce din aceste picturi de Grigorescu! Și ce este acest drum? Este Calea! Pentru că tipul de existență pe care-l duce țăranul acolo, în satul românesc, este Arcadia!

Țăranca-prințesă și misterul Suzanei

Ce fac păstorii și ce face Dahnis în egloga lui Vergiliu? Care este ocupațiunea lor de supraviețuire? Nu puteți spune acest lucru… La fel și aici! Care este nivelul social, veniturile și care sunt problemele sociale ale Suzanei? Nu știm! Dar ce știm este că ea este o prințesă! Pentru că nu există nici o urmă de muncă pe acest chip. Ce știm este că, deseori, aceste țărărci sunt cu mărgele… Și ce reflectă aceste țărănci, aceste care cu boi? Nu reflectă nici o sociologie, ci metafizica! Și această metafizică este Arcadia!

Grigorescu este un pictor național adevărat, dar capcana cu el este să crezi că mesajul lui este țărănitatea ideologică. Ori nu e asta. Ca și Eminescu, el este mare prin înălțimea estetică covârșitoare. Nu există nici o posibilitate să spui că Eminescu e fisurabil. Și nu prin conținut este pictor, ci este pictorul național prin înălțimea la care a putut să ducă pictura românească cu această interpretare extrem de originală a satului românesc ca fiind Arcadia.”

Cum a reinventat Grigorescu spațiul pastoral ideal

Ce lectură fertilă! Ea nu spune că Grigorescu „ilustrează” direct literatura antică și nici că ar exista o filiație documentară simplă între pictor și poeții pastorali. Spune altceva, mai subtil: că în multe dintre imaginile sale cu țărănci, păstori, care cu boi, drumuri, popasuri și chipuri cufundate într-o lumină împăcată, Grigorescu construiește un tip de lume care amintește de acel spațiu idealizat inaugurat de Teocrit și transmis, în formă clasică, de Vergiliu – o lume în care omul și natura încă par a sta într-un raport originar, aproape paradisiac. Despre Arcadia, devenită în cultura europeană numele însuși al acestui tărâm pastoral ideal, se știe că este strâns legată de „Eglogele” lui Vergiliu și că, pentru tradiția ulterioară, ea desemnează un ținut idilic și bucolic.

Ce lume interesantă se poate deschide atunci când, privind o pictură, accesăm lecturi esențiale. Și Grigorescu este, în viziunea lui Patapievici, unul dintre marii artiști plastici români care pot fi și „citiți”, nu doar priviți, superficial, pentru o satisfacție imediată, estetică. Și atinge astfel o problemă critică esențială:

Cum pot fi văzute picturile Grigorescu?

Nu ca inventar al ocupațiilor rurale, nu ca arhivă etnografică brută, nu ca argument ideologic despre „esența țărănească” a românilor, ci ca transfigurare estetică.

Acest lucru schimbă radical și felul în care privim temele sale cele mai cunoscute. Țăranca lui Grigorescu nu este importantă doar ca „personaj popular”, iar carul cu boi nu impresionează numai ca motiv de viață rurală. În lectura sugerată de Patapievici, aceste imagini devin mai curând vehicule ale unor stări precum liniște, continuitate, lumină, gravitate blândă, apartenență la natură. Nu sociologie, ci atmosferă! Nu program ideologic, ci formă sensibilă a unei metafizici a ruralului.

Cum a rafinat pictura românească matricea pastorală

Așadar expresia folosită ca supranume pentru Grigorescu – „pictorul național” – merită, poate, revizitată. În cheie banală, ea riscă să-l reducă pe artist la o emblemă școlară. În cheie critică adevărată, obligă la „recitire”. Iar una dintre cele mai frumoase căi de interpretare este chiar aceasta: să-l privim prin dublul filtru al lui Teocrit și Vergiliu. Teocrit, poetul din Sicilia, a creat cadrul pastoral în care păstorii iubesc, cântă și se întrec în cântec; printre cele mai cunoscute idile ale sale se află „Thyrsis”, lamentația pentru Daphnis, „păstorul exemplar”. Vergiliu preia această matrice și o rafinează în „Egloge”, unde lumea pastorală rămâne idealizată, dar este adesea atinsă și de istorie, și de conflict, și de expropriere.

Aici se află și frumusețea tezei lui Patapievici: înțelege că paradisul pastoral nu exclude complet drama lumii, ci o suspendă într-o formă a frumuseții. De aceea, când intri într-o expoziție Grigorescu bine gândită, nu intri doar într-o galerie de artă românească. Intri, fără să știi poate, într-o cameră secretă a culturii europene, unde „Idilele” și „Eglogele” continuă să respire prin culoare, lumină și chipuri. Iar dacă această lectură este justă, atunci marile teme ale lui Nicolae Grigorescu nu mai trebuie privite ca simple „scene din satul românesc”, ci ca una dintre cele mai originale transpuneri românești ale vechii idei de Arcadia.

Grigorescu, una dintre figurile decisive ale modernității românești

Din punct de vedere biografic și artistic, Grigorescu este una dintre figurile decisive ale modernității românești. Născut în 1838 la Pitaru, intrat foarte devreme ucenic la Anton Chladek, format apoi ca pictor de biserici și bursier la Paris din 1861, el descoperă, din 1863, mediul de la Barbizon și pictura „en plein air”, rămânând în contact cu Franța vreme de peste trei decenii. În 1877 este chemat să documenteze vizual Războiul de Independență, iar din 1890 se stabilește la Câmpina, unde moare în 1907.

Interesul pentru lumea rurală apare la Grigorescu mai devreme, însă după revenirea definitivă în țară, în 1890, el se dedică în mod predilect temelor rustice, într-o amplă variație de motive: chipuri de țărăncuțe, care cu boi pe drumuri de țară, peisaje și compoziții pastorale. Tocmai din această perioadă de maturitate, mai ales din anii de la Câmpina, se fixează și acea viziune a satului românesc transfigurat poetic, care face atât de fertilă lectura propusă de Horia-Roman Patapievici: Grigorescu nu descrie doar ruralitatea, ci o înalță la rangul unei Arcadii românești.

Cine este Anca Bejan?

Ziua bună să vă fie! Numele meu este Anca Bejan, sunt absolventă de Filosofie, Jurnalism, Actorie, am studii și în Teologie și nu mă mai satur de școală, așa că merg cât pot de des la cursuri despre istoria culturii și civilizației (de obicei la Casa Paleologu, alături de care îmi place să și călătoresc în timp ce studiez — #Recomand ). În prezent lucrez și ca PR cultural pentru Galeriile Artmark și pentru Casa de Licitații A10 by Artmark. Așa că vă invit să descoperim împreună povești remarcabile despre Top 100 Mari Maeștri ai Artei Plastice, prin „opere secrete”, captive în universul colecțiilor private de artă. Veți găsi de cele mai multe ori în articolele mele citate deosebite desprinse din prezentările pe care Horia-Roman Patapievici, scriitor și cercetător privat în istoria ideilor, le face în calitate de Președinte Artmark.

Fotografii: artmark.ro / Beniamin Popescu