Autor: Haruki Murakami
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2014
Traducere: Iuliana Oprina
“După cutremur” de Haruki Murakami conține 6 povestiri care au același punct de plecare: teribilul seism din 1995 care a zguduit Japonia.
Pe 6 ianuarie 1995, un cutremur cu magnitudinea de 7,3 a lovit Japonia, devastând orașul-port Kobe din vestul țării. Peste 6.400 de persoane au fost ucise, iar pagubele materiale au fost estimate la 100 de miliarde de dolari.
Dincolo de realitatea acestor cifre teribile culese din presa vremii, se așterne realitatea lui Murakami, pentru care nimic nu te pregătește dacă ești la prima întâlnire cu el. Nu e cazul meu, dar nu voi înceta să-i sfătuiesc pe cititorii aflați în această situație: de la Murakami să nu te aștepți la nimic 🙂 ! Nu-i deschide cărțile cu vreo idée preconcepută! Nu asculta părerea nimănui despre el! Nici măcar pe a mea! Ba chiar, știi ce?!!! Dacă ai început să citești această recenzie neștiind dacă să-i dai o șansă etern favoritului la Nobel, atunci te rog să închizi blogul chiar acum și să deschizi cartea. Orice carte semnată Haruki Murakami.
…………….
…………….
Așa.
6 povestiri extrem de inegale
Acum că am rămas între noi, veteranii :), să vorbim despre cele 6 povestiri, unele cu titluri cam dubioase , altele cu finaluri rămase în aer de zici că poate l-a lovit vreo nenorocire pe bietul scriitor – hmmmm… un cutremur, să zicem…? – și n-a apucat să le termine. Toate însă murakamiene de la prima literă până la punctul final, prin urmare pot constitui, după părerea mea, un excelent test pentru începători (că tot i-am alungat de pe blog 🙂 !) care nu au curaj să se aventureze direct în vreunul dintre romanele lui – deloc subțiri –, dar vor totuși să vadă ce e cu scriitorul acesta despre care vorbește toată lumea!
Până să intrăm în detalii, îți mai spun că povestirile mi s-au părut extrem de inegale, prin urmare, am luat decizia să acord steluțe fiecăreia separat, pentru ca la sfârșit să fac o medie…
Primele două povestiri, intitulate “Un OZN aterizează în Kushiro” și “Peisaj cu fier de călcat” (ți-am spus… 🙂 ), aproape că le-am sorbit, nu le-am citit, așa de dor îmi era de universul lui Murakami și habar n-aveam.
“Un OZN aterizează în Kushiro” – 3 stele
Komura este eroul povestirii în care numai despre un OZN care aterizează nu e vorba, ca în rest e cu de toate 🙂 . Barbatul duce o viață de-a dreptul regulamentară: pleacă dimineața la serviciu și se întoarce seara în căminul pe care și l-a amenajat cu soția lui. Care soție însă își pierde brusc interesul pentru tot ce-o înconjoară, inclusiv pentru Komura, atenția fiindu-i concentrată exclusiv pe televizorul care transmite non-stop știri din zona Kobe, devastată de marele cutremur. Pentru ca, în cele din urmă, femeia să-și facă bagajele și să plece la părinți, lăsând un bilet de adio care mai mult încurcă decât descurcă situația.
Cum reacționează Komura?! Intră într-un concediu care nu fusese planificat… pentru a face o călătorie misterioasă care i se propune din senin… într-o zona pe care nu o cunoaște… pentru a preda un pachet despre care nu știe ce conține… unor tinere femei despre care nu poate spune decât că sunt superbe. Ce?! Nu fac așa toți bărbații părăsiți 🙂 ?
De parca nu ar fi fost suficient, povestirea se încheie cu o discuție mai degrabă sexy despre cum e să faci amor zăngănind din clopoțel și cu o scenă de amor… absolut deloc sexy.
(Ce spui? Dacă totuși apare OZN-ul? Da, da, apare… și nu prea)
“Peisaj cu fier de călcat” – 5 stele
“Peisaj cu fier de călcat” se petrece mai mult… pe plajă. În jurul focurilor făcute din lemnele aduse de valuri, tânăra Junko, deși are acasă un iubit surfer și rocker, leagă o relație mai degrabă improbabilă cu Miyake, un pictor pe care ea îl consideră bătrân la cei 50 de ani ai săi și despre care spune ceea ce va rămâne citatul meu preferat din toată cartea:
Nu cred că aș putea să traiesc cu omul acesta. N-aș reuși să pătrund în inima lui. Dar de murit cred că pot muri cu el.
Paradoxal poate, pe Junko și Miyake îi apropie distanța pe care fiecare a pus-o între sine și propria-i familie. În cazul lui, depărtarea are un cost imens, pentru că soția și copiii pe care i-a părăsit locuiesc (sau… locuiau?) fix în Kobe, zona lovită de cutremur.
Cea mai mare parte a nuvelei este ocupată de un dialog tare împrăștiat între cei doi care începe cu o temă, să spunem, casnică – frigiderele pe care Miyake nu poate să le sufere – pentru a se ajunge, nu știu cum, nu știu când, la… moarte. Replicile sunt răvășitoare, seriozitatea interlocutorilor – tulburătoare, iar finalul – absolut briliant.
“Toți copiii Domnului dansează” – 1 stea
După primele două nuvele, a treia, intitulată “Toți copiii Domnului dansează”, m-a plictisit și m-a încurcat fantastic. Pur și simplu, nu i-am înțeles finalul, pe care l-am citit de două ori încercând să-l apuc de undeva… de oriunde. Dar când Murakami se decide să lase ceva în aer, intangibil rămâne! Foarte pe scurt (doar ca să simt că mi-am făcut datoria față de tine): Yoshiya este un tânăr care nu-și cunoaște tatăl pentru că este “copilul Domnului”, după cum a auzit toată viața de la mama lui. Și pentru că într-o zi i se năzare că un bărbat de pe stradă este tatăl lui, îl urmărește până ajunge pe un teren de baseball în paragină unde… începe să danseze. End of (short) story.
“Thailanda” – 5 stele
“Thailanda” este nuvela mea preferată din toată cartea și regret enorm că Murakami a ales să expedieze subiectul în câteva pagini, în loc să scrie ditamai romanul.
Satsuki este o doctoriță necăsătorită și fără copii care și-a dedicat toată viața carierei. Ajunsă în Thailanda pentru a participa la o conferință mondială a medicilor, Satsuki decide să combine utilul cu plăcutul, așa că odată evenimentul încheiat, își ia o vacanță pe care intenționează s-o petreaca local singurică. Mă rog, singurică și nu prea.
Însoțită permanent de șoferul-bodyguard-ghid Nimit, Satsuki va sfârși prin a face un lucru complet necunoscut pentru ea: își va deschide sufletul în fața unui străin, dar mai ales în fața întrebărilor pe care și le pune ea însăși. Această introspecție realizată în timp ce înoată în bazin sau pe acorduri de jazz, în mașina cu care Nimit o duce de colo colo, va scoate la suprafață amintiri pe care Satsuki le credea definitiv șterse. Inclusiv a bărbatului care a rănit-o atât de tare în trecut încât acum femeia nu vrea decăt să-l știe prins sub dărâmaturile provocate de cutremurul care a lovit Kobe.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Pentru a o scăpa de demonii trecutului, Nimit o va duce pe Satsuki la o bătrână vrăjitoare-ghicitoare-șaman. Va reuși aceasta să-i vindece sufletul în întâlnirea care mie mi-a dat fiori pe șira spinării?
Doar Murakami știe… Ceea ce nu mă deranjează niciun pic, pentru că eu una mă declar mai mult decât mulțumită pentru că la finalul povestirii am rămas cu unele dintre cele mai tulburatoare pagini despre singurătate pe care le-am citit în ultima vreme. Și cu o pasiune dezvoltată ad-hoc pentru albumul “Concert by the Sea” al lui Erroll Garner, menționat în nuvelă și pe care magicianul de Murakami m-a făcut să-l ascult pe repeat din câteva vorbe. În condițiile în care eu nu înteleg nimic din jazz! Cam atât de bun e Murakami!!!
Broscanul salvează Tokyo – 4 stele
Cu Broscanul… Murakami deja e pe câmpii… pe câmpiile imaginației 🙂 !!! Căci avem de-a face cu un broscoi de 2 metri înălțime, foarte sensibil când lumea nu i se adresează cu apelativul “Broscan” și extrem de erudit. Atunci când nu e ocupat să salveze Tokyo, citează din Nietzsche și din Joseph Conrad. Acum însă capitala Japoniei este amenințată de o râmă imensă care își însoțește accesele de nervi cu… cutremure. Și cum râma în acest moment e foarte furioasă, broscoiul… pardon!… Broscanul îi va cere ajutorul lui Katagiri. Un bărbat absolut obișnuit, chiar plictisitor de banal, care nu a făcut nimic ca să merite așa necaz 🙂 !
Până la sfârșitul nuvelei – și mult timp după ce ai terminat-o! – nu ai nici ce mai vagă idée dacă tot ceea ce ai citit este visul (mă rog, coșmarul) lui Katagiri. Sau halucinațiile lui Murakami. Sau propriile tale temeri.
Căci, sinceră să fiu, nu sunt eu vreo fană a cutremurelor, dar le prefer oricând decât să am de-a face cu vreo râmă imensă! Sau cu vreun broscoi uriaș! PARDOOOON! Broscan!!! Fie el și erudit!
Plăcintă cu miere – 3 stele
După combinația broscoi & râmă (un pic cam prea nebunatică pentru gusturile mele…), nuvela destul de lacrimogenă care închide volumul ne readuce în realitatea noastrp de zi cu zi. Din fericire!
Junpei este un scriitor îndrpgostit în mare secret de fosta lui colegă de facultate, Sayoko. Pentru că femeia s-a căsătorit cu cel mai bun prieten al lui Junpei, acesta a preferat să-și țină sentimentele pentru el ca să se poata bucura în continuare de amiciția și de compania lor. Cei trei mușchetari devin în curând patru, pentru că Sayoko va aduce pe lume o fetiță, care va dezvolta o relație extrem de strânsa cu Junpei, în absența tatălui ei natural, mai tot timpul plecat de acasă.
Junpei este cel care îi spune cele mai frumoase povești despre urșii care adună miere și din care, dacă au prea multă, pot face chiar… placintă cu miere (vezi titlul). Junpei îi explică de ce este prietenia atât de valoroasă. Și tot Junpei este cel care o liniștește pe micuță atunci când cutremurul îi provoacă coșmaruri.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Dar ar putea Junpei să devină tatăl ei?!
De data aceasta, Murakami chiar dă răspunsul la întrebare, dar eu n-am de gând să suflu vreo vorbă, că doar n-o să mă apuc să-ți dezvălui singurul final mai cu cap, dar mai ales cu coadă din toată cartea 🙂 !
……….
Care carte se alege cu o medie de 3,5 steluțe, pe care o voi rotunji la 4. Și nu doar pentru că e blogul meu, deci fac ce vreau eu pe el 🙂 , iar Murakami e unul dintre scriitorii mei preferați, deci îmi pot permite să fiu cât de subiectivă poftesc.
Dar și pentru zâmbetul cu care am dat ultima pagină din carte. Pentru starea de bine pe care mi-au indus-o toate ciudățeniile citite. Pentru relaxarea cu care nu am de gând să-mi bat capul cu “Ce a vrut să spună autorul”? Și pentru talentul fantastic al lui Murakami de a scrie în chei atât de diferite 6 povestiri în care cutremurul nu este decât un cârlig, un pretext și un punct de plecare. Pentru ca apoi, ție, ca cititor, să-ți fugă totul de sub picioare!
Pfffff, ce dor îmi era de Murakami!
P.S. Totuși râma aceea… putem s-o ținem în subteranele japoneze pentru eternitate? Mulțumesc!
Ce-am scris când am început să citesc „După cutremur”
De câțiva ani, mi-am făcut un obicei literar despre care nu cred că am apucat să-ți povestesc. În primele zile după Anul Nou, citesc fix cartea care se întâmplă să fie… ultima în deja celebrul meu brad. Cea mai de sus. Volumul pe care, practic, se sprijină cartea-lampa care-mi servește pe post de stea.
De ce fac asta?
În primul rând, consider că orice listă de lecturi, cu oricât de multă seriozitate ai întocmi-o, trebuie să conțină și o doză de joacă. De noroc. De… ce se nimerește! Și așa cum uneori închid ochii și întind mâna spre bibliotecă, scoțând primul volum pe care îl ating, în aceeași notă las bradul de cărți să decidă prima lectură a noului an. Desigur, pentru aceasta, fac eforturi serioase să nu citesc titlurile pe care se sprijină “steaua”. Practic, termin bradul cu… ochii închiși 🙂 .
În al doilea rând, încerc să echilibrez o balanță care, în cazul meu, înclină spre tomurile mari, cu multe pagini, de dimensiuni impresionante. Dă-mi o carte de 1000 de pagini și eu voi fi fericită. (De aceea nici nu are vreo șansă să mă dovedească mama lui Harry Potter cu seria ei scrisă sub pseudonimul Robert Galbraith 🙂 !)
Prin urmare, când să le vină rândul cărticelelor?! Dar cum la vârful bradului exact de ele am nevoie, m-am gândit să profit de situație și să fac un act de dreptate literară… ca să-mi meargă bine tot anul.
După cutremur – coincidența începutului de an
Iată de ce mi-am început luna ianuarie cu volumul semnat Haruki Murakami și intitulat “După cutremur”…
…pentru ca, la puțin timp după ce mă așezasem pe canapea confortabil cu cartea în brațe, să aflu de cele 50 de cutremure, dintre care cel mai mare cu magnitudinea de 7,5, care au lovit Japonia când 2024 nici nu se instalase ca lumea… în lume.
Aș vrea să spun că am fost șocată de coincidență. Dar aș minți. Căci dacă l-ai citit pe Murakami, unul dintre favoriții mei all-time, atunci știi că în cazul lui nu e niciodată despre coincidențe. Sau despre întâmplare. Japonezul acesta are un talent uriaș de a amesteca în cărțile sale realitatea cu visul, de a șterge granițele, de a țese broderii cu fire de adevăr și minciună, încât… chiar ar fi cu totul nemaipomenit & nemaivăzut & nemaiauzit să facă același lucru și în viața de zi cu zi?!
Așa că mă întorc la “După cutremur” … liniștită? Hmmm, nu prea. Pe coperta patru scrie ceva despre o râmă imensă și furioasa… Știi ce zic?!
