Dancing Queen de Felicia Mihali, o poveste despre abuz, memorie și femei din trei generații diferite legate de același bărbat enigmatic și detestat.
Cel mai recent titlu lansat de Editura Vremea în colecția Hashtag face să ți se strângă inima încă de la textul de promovare…
Ce faci când trecutul de care ai fugit te prinde din urmă sub forma unei moșteniri?
O veste neașteptată tulbură liniștea Soniei în Montréal: moartea lui Marc, artistul celebru care i-a devenit soț pe când ea avea doar 18 ani, și o moștenire bizară — vechiul lor apartament din București. Revenirea în țară devine o confruntare cu trecutul și cu umbra unui bărbat adorat și detestat deopotrivă.
Felicia Mihali semnează, în Dancing Queen, o cronică despre puterea memoriei și a traumelor transmise între generații, totul pe ritmurile muzicii ABBA și în atmosfera cenușie a anilor 1980.
În exclusivitate pentru cititorii anaarecarti.ro, publicăm astăzi un fragment în premieră din această noutate editorială.
Dancing Queen de Felicia Mihali – fragment
Silvan se sprijină cu toată greutatea de spătarul fotoliului. Sonia se uită în ochii lui pentru prima oară, ochi în care luminița jucăușă de altădată se stinsese. Pleoapele îi erau căzute, ca și colțurile gurii. Silvan era bătrân.
— Ai dreptate. Toți suntem așa. Nu ne permitem să fim justițiari. După tot ce am trăit, nu mai avem curajul să cerem să ni se facă dreptate. Suntem fericiți că suntem în viață, iar unii dintre noi, că au ce să mănânce.
— Nu ar trebui să fie așa de simplu însă. Mai ales pentru cei care au comis greșeli grave. Nu ar trebui să fie așa.
Silvan se uită din nou la ea cu o privire intensă.
— Eu am crezut întotdeauna că tu erai fericită. Nu există multe femei care au avut șansa ta.
— Și eu credeam că sunt fericită. Mai târziu am înțeles că nu eram și că nu poți fi fericită așa.
— De aia ai plecat în Canada?
— Cred că voiam altceva, și probabil că ăsta era doar unul dintre motive. Nu îmi amintesc prea bine. Motivele sunt multiple și s-au schimbat mult în sufletul meu. Cred că îmi e teamă să-mi mai pun asemenea întrebări. În primul rând, voiam o casă, iar aici nu aș fi putut niciodată să am una. Acum se pare că dețin prea multe. Și mă întreb dacă ăsta era visul meu.
— E greu să-ți dai seama ce îți dorești cu adevărat.
— Tu ești fericit acum? Pentru că și tu ai trecut prin destule.
— Pur și simplu sunt bătrân, dar pot zice că am avut partea mea de fericire, ca toată lumea. Știi ce constat în ultima vreme ? Că generația mea este foarte nostalgică după vremea lui Ceaușescu. Dar eu cred că ceea ce regretă nu este comunismul, ci tinerețea noastră. Poți fi nostalgic după cele mai rele lucruri posibile dacă sunt asociate cu tinerețea. Iar comunismul era tinerețea noastră. Vremea când ascultam ABBA, zice el cu un surâs șăgalnic, dând din cap.
— Și acum mai ascultăm ABBA.
— Doar ca să ne amintim că nu mai suntem ce-am fost.
— Când te-am cunoscut, îți fierbea sângele de revoltă.
— Revolta avea și ea un sens la vremea aia, o anumită demnitate. Acum riști doar să te faci de rușine. Ai avut noroc că nu ai trăit chestia asta. Sau nu așa de mult ca noi, în orice caz. Te-ai salvat la timp. Cred că ai simțit ce ni se pregătea.
— Ba deloc, zice Sonia cu o scuturătură fermă din cap. Nu eram deloc atât de inteligentă cum crezi tu. Nu îmi atribui calități pe care nu le-am avut niciodată. Cred mai degrabă că începeam să uit. Să mă resemnez. Și mai ales vedeam că nimeni nu e tras la răspundere în țara asta pentru nimic. Cred că nu voiam să accept situația și să șterg cu buretele totul.
— Cred că ai crescut prea repede.
Sonia îl privește pe acest bărbat prăbușit în fotoliu, cu fața scăldată în sudoare. Pare complet golit de energie, contrar ultimei lor întâlniri, când dădea lovituri puternice de ciocan, în timp ce pândea cu atenție pașii din spatele lui. De ce abandonăm atât de repede lupta în fața celor pe care ar trebui să-i urâm? Acest Silvan îi stricase viața, îi povestise lui Marc despre întâlnirea lor la atelier, după care ea se trezise în stradă pentru lucruri care nu se petrecuseră niciodată.
— Ești la curent cu faptul că Marc credea că îl înșelam cu tine?
Silvan râde ușurat, ca și când aștepta întrebarea asta.
— Pot să te asigur că nu credea deloc chestia asta. E trist să trăiești crezând o minciună. Așa-zisa ta aventură era o născocire pentru urechile Otiliei. Ca să-și justifice divorțul în fața ei. Voia să pară înșelat. O victimă. Te înșela pentru că tu îl înșelai. Ceea ce era foarte credibil când ai o nevastă mult mai tânără. Dacă nu, cum ar fi putut rupe legătura cu tine în mod definitiv? Timpul îl presa și pe el, nu doar pe tine. El nu-și permitea să mai tergiverseze. Or, Otilia nu era chiar discreția în persoană, așa că toată lumea a aflat curând de ce v-ați separat. Din păcate, maestrul nu prevăzuse valul de antipatie care avea să se reverse asupra ta. Se pare că nu era foarte bun la calcule pe termen lung. Cea mai eficientă metodă ar fi fost să nu dea nume. Lumea trebuia să afle că l-ai înșelat cu un student, dar nu și cu cine. Marc își zicea, poate, că după despărțire tu nu mai făceai parte din cercul lui de prieteni și că nu te mai afectează ce cred ei despre tine.
— Ceea este și mai crud, nu crezi?
— Pentru tine n-avea importanță, nu? Dar pentru el, da.
— Dar tu știai adevărul.
— Și aveam oare de ales? Fratele meu era la închisoare, tata își pierduse slujba. Dacă am putut să continui studiile, asta i se datorează maestrului. Dar pe de altă parte îmi ziceam că s-ar putea să fie adevărat ceea ce se spunea despre tine. Că aveai poate o aventură cu un student. Mulți dintre colegii mei treceau pe la atelier ca să dea o mână de ajutor. Asta era parte din formarea noastră. Un pictor petrece mult timp făcând tâmplărie. Cel puțin așa era înainte. Nu aveam obiceiul să ne dăm lucrările la înrămat. Totul trecea prin mâinile noastre. Și la ce bun să ai ucenici, dacă nu-i pui să înceapă de la bază, cu munca de jos. În ziua aceea, când ai venit la atelier, ai fi putut foarte bine să dai peste altcineva. Când te-am văzut, chiar am crezut că aveai întâlnire cu unul dintre colegii mei.
— Și totuși, nu pot să cred că ai acceptat o asemenea minciună.
— Trebuie să-ți spun că eram fericit că vă despărțiți. Nu erai persoana pe care o credeam. Vreau să zic, eram fericit să constat că erai o persoană de calitate. Numai că nu făceai deloc parte din lumea aia, foarte diferită de ceea ce îți imaginaseși tu când te-ai căsătorit cu maestrul. Nu e deloc ușor să treci granița dintre două lumi atât de diferite. Poate că la Montréal e altfel, dar eu mă uit la fratele meu de la Toronto. Nu mă îndoiesc că trăiește mai bine acolo, nimic de zis, dar asta nu înseamnă că este mai fericit. Tu nu înțelegeai lumea lui Marc și nu o apreciai, în ciuda atâtor avantaje materiale. Marc avea să te dezamăgească în cele din urmă, căci nu era deloc persoana de care te îndrăgostiseși la 16 ani. Nimic de zis, maestrul era un om bun și iubitor, dar nu era pentru tine. Și, din fericire, el și-a dat primul seama că era mai bine să pleci mai devreme decât mai târziu. Traiul cu un om bătrân te îmbătrânește înainte de vreme. Te-ai fi acrit din clipa când ai fi încetat să-l mai iubești. Între voi nu era decât atracție fizică, dar asta nu durează, acum o știm cu toții prea bine. În momentul acela, măcar plecai cu reputația de a fi o biată adolescentă inocentă. Nimic mai mult. Cei din jur așa vedeau lucrurile, iată de ce nimeni nu-ți lua apărarea. Tinerețea nu are niciodată nevoie de apărare. Tinerețea justifică orice.
