Ca să fie clar, nu mă pricep să scriu despre poeţi şi poezie. Mi se pare că risc oricând s-o dau într-un patetism extrem, plus că sunt şi azi bântuită de toate comentariile acelea literare din şcoala generală şi liceu pe care profesorii ne obligau să le învăţăm pe de rost.
Şi dacă în “recenzii” mi-am găsit propria-mi voce, abordându-le cu nonşalanţă şi naturaleţe, când e vorba de versuri… nu mă risc.
Azi voi face însă o excepţie (dar nu te aştepta la un comentariu literar, să ne înţelegem!) şi îţi voi semnala apariţia volumului “Poezii” al unuia dintre cei mai dragi prieteni ai mei: Gabriel Peneş. Bineînţeles că vei spune că da, normal, Gabi are… pile (ceea ce sunt gata să admit 🙂 )!
Dar…
Pentru că e cel mai sensibil ursuz (sau… invers!) pe care l-am întâlnit vreodată.
Pentru că ştiu că va urî aceste rânduri.
Pentru că are un respect uriaş pentru gramatică, exprimându-se într-una din cele mai curate şi corecte limbi române pe care le-am auzit.
Pentru că îi place boxul (iar eu, aşa cum ţi-am mai spus, ador bătăile 🙂 ).
Dar mai ales pentru că atunci când i-am răsfoit într-o doară de-a lungul timpului plachetele (temându-mă că mă va prinde că n-am trecut cu lectura dincolo de dedicaţiile pe care mi le scria), m-am trezit atinsă de versurile lui la un nivel atât de profund al amintirilor mele despre prima iubire, prima despărţire sau primele lacrimi (ceea ce, în alt context, n-aş recunoaşte nici picată cu ceară, eu, cea mai puţin romantică femeie din lume).
Prin urmare, pentru toate cele de mai sus, dar nu numai, am decis să fac azi această excepţie.
În rest, îl las pe Gabi să vorbească despre poezia lui, pentru că ştie s-o facă mult mai bine:
“Poezia, poate mai mult decat orice act creator uman, este soapta pe care o auzi de “undeva”, aflat in starea fara “formule matematice” a unor clipe. Nu cred in poezia “muncita”. Sigur, pot fi ajustari, pot fi mai mici sau mai mari “finisari”, dar sensul pentru care “faci” o poezie, ca si cuvintele esentiale prin care exprimi acel sens irump pur si simplu din tine. Sau nu. E ca o revelatie pe care o traiesti la fiecare vers si nu truda laborioasa a prozatorului ori dramaturgului. Ce e fiecare in stare sa exprime prin ceea ce el considera a fi poezie, asta e alta poveste.
Volumul de fata cuprinde o selectie facuta din cele patru plachete anterioare: “Niciodata, candva”(1999), “Acvila (2007), “Dumnezeu are ochii caprui” (2010) si “Unde se duc ingerii cand mor” (2014). Sunt versuri diferite ca stil, din perioade absolute diferite ale vietii mele. Unele poezii, cele din prima carte, apartin chiar si sfarsitului adolescentei, unui timp ce se mai apropie de mine doar din fotografiile pe hartie tot mai decolorate sau la clasicele intalniri cu fostii colegi de liceu. Iar cateva, trei la numar, nu au apucat sa fie cuprinse in nicio tiparitura.
Desi in visele mele secrete de pustan speram ori credeam ca, peste ani, voi fi in stare sa schimb – pe rand, in ordinea cronologica a fiecarei asemenea visari – ba fata filosofiei, ba a tarii mele, ba a poeziei, la 50 de ani e clar si mi-e clar ca nu am reusit. Dar in asaltul tot mai dur, mai cinic, mai “carnivor” al realitatii din vremuri si din oameni, mi-am gasit multumirea macar in faptul ca, de-a lungul timpului, din cand in cand, unele suflete s-au regasit, fie si pentru cateva clipe, in unele poezii de-ale mele, in unele cuvinte, in unele imagini, in unele stari. Ca s-au gandit chiar si pret de o zbatere a pleoapelor: “De as fi facut eu poezia asta, exact asa as fi scris”. Iar asta stiu cu siguranta: ca au fost oameni care au gandit, au simtit astfel.
Nu pot decat sa va invit sa “vizitati” acest volum, ca sa va dati seama de va regasiti in ceva din ceea ce el cuprinde. Poezia si mecanismul ivirii ei pe lume in fiecare poet raman, cred eu, mereu un mister. Ca o Taina. Dar cat de frumos pare, cata rezonanta poate avea rezultatul acelei Taine in sufletele celor care il descopera citind poeziile cuiva, asta, desigur, e tot o alta poveste…” (Gabriel Penes – Cuvant Inainte, volumul Poezii).
Feedback
Te-am cotropit ca pe-un tărâm cu magi
te-am alungat ca pe-o icoană spartă
te mai visez, căpşună printre fragi
şi te reneg ca pe o limbă moartă.
M-ai cotropit ca pe-o privire mută
m-ai alungat ca pe o rugă seacă,
mă mai visezi, un zeu sorbind cucută,
şi mă renegi, pumnal fără de teacă.