Gata! A început! Bookfest 2026 și-a deschis porțile și ne așteaptă cu cele mai interesante și minunate cărți din lume (psst… despre cele care apar la Nemira poți citi chiar aici). Printre cele mai așteptate de către subsemnatul se numără o serie fantasy românească devenită legendară. Este vorba de trilogia Haiganu de Marian Coman, care include volumele: „Fluviul șoaptelor“, „Furia oarbă“ și „Tristețea zeilor“.
Primele două cărți au apărut între 2015 și 2017, iar apoi nu s-a mai auzit nimic de cea de-a treia. Sincer chiar renunțasem la orice speranță ca această trilogie să fie completată sau, cel puțin, să fie retipărite primele două cărți. Cel care însă nu a renunțat la ea este chiar autorul ei, Marian Coman, care luna trecută a lansat oficial volumul al treilea intitulat „Tristețea zeilor“. Și uite așa… trilogia a devenit completă, numai bună de citit! Ca bonus, primele două cărți au apărut acum într-o ediție recitită, completată, revizuită, upgradată și adăugită. Yummy!!!
Deoarece anul 2015 a fost acum foaaaaaaaaaaarte mult timp și este posibil ca mulți pasionați de genul fantasy să nu fi auzit sau să fi uitat de această serie, am cerut un fragment, iar editura Nemira ne-a trimis acest text din prima carte, „Fluviul șoaptelor“. Cred că este cea mai bună modalitate de a face cunoștință cu universul imaginat de Marian Coman!
Încă ceva… În imaginea de mai jos vezi când te poți întâlni cu Marian Coman, scriitorul și coordonatorul colecției Armada, la Bookfest.
Lectură plăcută!
Editura Nemira prezintă astfel cartea „Fluviul șoaptelor“
Blestemul nu e nemurirea, ci lumea întreagă.
Într-o lume sfâșiată de războaie, credințe și superstiții, Haiganu, un zeu decăzut, este osândit să trăiască printre muritori. În mintea lui curge necontenit Fluviul Șoaptelor: un torent de rugăciuni, blesteme și gânduri străine, un zgomot fără sfârșit format din toate vocile lumii. De veacuri, Haiganu rătăcește continuu între ură și dorința de răzbunare și încearcă zadarnic să găsească liniștea într-o lume care nu tace niciodată.
Când, însă, din adâncul acestui haos, o voce de copil îl strigă, blestemul devine chemare. Zourazi, un băiat cu sânge de vrăjitor, fuge din mâinile lui Dekibalos, un stăpân care adună copii nu pentru a-i salva, ci pentru a-i transforma în arme, în jertfe sau în monștri.
Pe urmele lor se dezlănțuie nu doar oameni și fiare, ci și monștri născuți din disperare, zei și magie interzisă. Lumea însăși pare să se strângă în jurul acestei întâlniri, ca și cum ar presimți că echilibrul fragil dintre divin și uman este pe cale să se frângă.
Fluviul Șoaptelor nu mai este doar un blestem. Devine o chemare.
Pășește în Fluviul Șoaptelor, cartea întâi a trilogiei Haiganu, un loc în care zeii nu sunt milostivi, iar copiii nu au timp să viseze pentru că învață prea devreme cum se moare.
Fluviul Șoaptelor (Seria Haiganu, cartea întâi) – Fragment
Partea I
1. Vocile
Zis-au unii și scris-au alții că un oarecare Dekibalos, om de neam necunoscut și de purtare învăluită în ceață, ar fi primit de la mai-marii Giradrigasului dregătorie mică și învoire să strângă pruncii rămași orfani din urgie, din boală, din război și din neorânduială. Și că, purtând straie curate și blazonul milostivirii în piept, ar fi jurat că le va da hrană și acoperiș, rost și învățătură, iar cei de la cetate l-au crezut.
Dar să nu fim grabnici a crede pe cei ce strâng copii și cer tăcere în schimb.
Căci zvonurile, precum șerpii prin iarbă, umblă și mușcă. Și se spune că la hotarul cel uscat, unde-i fortul lui Dekibalos ridicat din lut, stuf și lemn putred, nu se aud glasuri de prunci jucându-se, ci scâncete de osteneală și oftat de oase tinere. Se spune că acei copii sunt puși la muncă grea, la săpături, la prășit ori trimiși încolo și-ncoace să cerșească pită și să fure din pungile celor milostivi.
Mai spun și cei ce-au trecut pe acolo, neguțători ori călători rătăciți, că în curtea acelui fort se văzură uneori jocuri ciudate, întâmplări necurate și bătăi necruțătoare. Și că unii prunci n-au mai fost zăriți nicicând ieșind din porțile acelea groase, păzite de dulăi și de juni înarmați ce nu poartă privirea în ochii celor mari.
Iar dacă cineva a îndrăznit a întreba, a cerceta ori a îndoi rânduiala, i s-a spus că totul e sub oblăduire, că Dekibalos are hrisov și pecete și că nimeni nu poate pătrunde în ale sale fără voia Giradrigasului.
Așa stau lucrurile la arătare. Dar sub arătare e putregai. Și fie că a fost vorba de pungi umplute cu galbeni, fie de alte pricini mai întunecoase, cei ce se cuvin a vedea aleg să-și acopere ochii. Și cei ce se cuvin a grăi aleg să-și muște limba.
Să scriu mai mult nu îndrăznesc. Cine are minte, să cerceteze. Căci fumul se arată unde-i foc. Și plânsul pruncilor nu vine din milă, ci din durere.
Giradrigas, rânduiala celor ce sunt,
cronică scrisă de mâna lui Andir cel Tăcut în anul 491.
Haiganu
Toate celelalte or să vină.
Aruncă toate pietrele și cântărește fulgii.
Nu podoabele sunt importante, cât măduva din oasele sufletului.
Iar apa care curge nu se mai întoarce
Mii. Mii de șoapte. În fiecare secundă, neobosite, de nestăvilit. Ca o apă. Ori ca un popor de greieri ce aleg să cânte în același timp. Mii. De câte ori nu-și acoperise Haiganu urechile urlând, poruncind ori implorând să se facă liniște? De câte ori nu așteptase Haiganu un răspuns la întrebările pe care le arunca acolo, în mijlocul fluviului de șoapte, ca pe o momeală într-un cârlig de pescuit? Dar nu, niciodată nu primise răspuns. Vocile nu știau să asculte, nu știau să răspundă. Fluviul curgea mai departe, învolburat de cuvinte, întunecat și rece. Haiganu smulgea uneori o singură voce din mulțime și o asculta cu atenție. În fundal, Fluviul Șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă, cu o singură voce în minte și cușma trasă pe față. O singură voce. De regulă una joasă, gravă: un vraci ce-și rostea rugăciunile către Derzelas ori o femeie ce-și mângâia copilul bolnav și o implora pe Kotys ori pe sora sa, Bendis, să-l țină în viață. Erau voci calde, liniștitoare. Voci care te lăsau să adormi. Erau și zile când Haiganu se păcălea. Fie rugăciunile vraciului se transformau în blesteme înfiorătoare, fie alintul femeii în urlete disperate. Haiganu arunca atunci vocea în fluviu și, înghițind-o, miile de șoapte reveneau parcă mai puternice, mai răutăcioase, mai obositoare. De parcă s-ar fi rupt un stăvilar, iar valul uriaș cădea acum peste mintea lui, înecând-o.
Se săturase demult să fie departe de cei asemenea lui. El, unul dintre Cei Mari, silit să se târască printre cei mici.
Fiindcă trecuseră veacuri de când Pleistoros îl aruncase aici și aveau să mai treacă alte veacuri fără ca Haiganu să-l ierte. La sfârșitul timpului de va fi, în cel din urmă ev, în cea din urmă clipă și tot va fi să-l întâlnească. Și atunci, în momentul acela, înainte ca toate cele ce sunt să nu mai fie, Haiganu avea să-și adune toată furia strânsăîn zilele de nedreaptă osândă și să-l lovească cu ea pe Pleistoros în așa fel, încât tot ce a îndurat să fie răzbunat.
Se trezea cu gândul ăsta în fiecare dimineață și, deseori, tot așa, încerca să adoarmă cu el în minte.
Zourazi
Închis într-un grajd, cu lanțuri la picioare, Zourazi tremura. Era umezeală și frig, iar fierul ce-i strângea gleznele îi căscase răni adânci în carne.
Nu avea mai mult de nouă primăveri, însă-i părea că petrecuse deja o veșnicie în grajdul lui Dekibalos. Adică într-o încăpere din lemn, pământ și stuf în care erau îngrămădite animalele stăpânului: câteva zeci de copii pe care Dekibalos îi folosea după cum credea de cuviință. Pentru muncă, pentru poftele trupești, pentru sacrificiu, pentru raiduri ori chiar pentru mâncare.
În unele nopți, când scâncetele celorlalți copii nu-i dădeau pace și-i frângeau somnul, Zourazi își ducea mâinile la tâmplă, se încrunta și o liniște fără cusur lua în stăpânire totul. Bezna părea deodată mai moale și parcă nici nu mai trebuia să respire. Durerea și lanțurile de la picioare păreau să dispară, iar băiatul putea păși bâjbâind prin beznă.
— Hei! E cineva aici? șoptea Zourazi și, pe măsură ce continua să meargă, îi părea că aude murmurul unei ape, ca un râu ce curge peste pietre.
Dar nu, niciodată nu reușise Zourazi să ajungă pe malul apei. Niciodată, de când își chema liniștea, nu găsise râul, oricât de mult îi păruse că s-a apropiat. Ori mâna lui Dekibalos, înfiptă adânc în gâtul sau în umărul său, ori șuturile celorlalți copii îl scoteau din căutările lui întunecate, direct în frigul dimineții.
— Nu mai poți, Zourazi? tuna uneori Dekibalos. Să-mi spui dacă nu mai poți, fiindcă Pleistoros își așteaptă ofranda. Iar sângele tău e la fel de bun ca oricare altul. Poate chiar mai bun! Ești fiu de mag, zeii au scuipat în venele lui taică-tău să-i dea putere. Ha! Ha! Ha! Poate că zeii își vor saliva înapoi, de vreme ce tătâne-tău și-a încălcat jurământul și-a zămislit copii.
— Hei! E cineva aici? șoptea Zourazi și, pe măsură ce continua să meargă, îi părea că aude murmurul unei ape, ca un râu ce curge peste pietre.
Haiganu
Fiecare păcat face coajă
Nicio umbră nu-ți rănește privirea, tot lumina-i mai periculoasă
Ca un zimbru cu aripi și ghimpi
Hei! E cineva aici
Haiganu a tresărit. Marginile cușmei i se întorseseră în somn, iar acum o geană de lumină îi scurma în ochi și mintea îi era inundată de gălăgia fluviului.
— Hei! E cineva aici?
Haiganu a pescuit vocea și a ascultat-o cu atenție. Un copil rătăcit, iar în viitorul acestuia a citit ceva ce i-a alungat oboseala într-o clipă.
— Hei! E cineva aici? a făcut din nou vocea ca un pește ce-și deschide, lipsit de vlagă, gura pe mal.
— Sunt aici! a murmurat mintea lui Haiganu, iar raza ce scurma în ochiul său s-a strecurat înlăuntru, luminând ca o lună plină valurile fluviului și malurile sale pustii.
Era blestemat. Blestemat să zacă aici, printre oameni și alte făpturi vremelnice, pe tărâmul făurit cândva de Neris. Înainte ca Pleistoros, marele războinic, să-l arunce din ceruri, îi spusese tot ce avea să îl aștepte. Îi făgăduise că nu-și va găsi niciodată liniștea, că toate rugăciunile muritorilor, pe care până atunci nu pusese niciun preț, îi vor răsuna în minte. Toate rugile, toate vocile și toate gândurile lumii. Iar Pleistoros își ținuse făgăduiala.
