Știința de a (te) uita de Adriana Moroianu este una dintre noutățile literare ale acestei ierni, un titlu despre care eu una nu știu absolut nimic. Prin urmare, pentru a ne face (și tu, și eu) o idee, editura Datagroup ne-a oferit un fragment spre publicare.
Știința de a (te) uita, al doilea roman semnat de Adriana Moroianu, este o ficțiune literară despre dragoste, durere, reprimare și știință, combinată cu elemente distopice.
În centrul romanului se află invenția sistemului ECHO, un mecanism capabil să moduleze durerea umană și să o reducă până la un nivel acceptabil. Omenirea descoperă, pentru prima dată, că poate trăi fără să sufere. Dar liniștea adusă de tehnologie devine treptat o altă formă de pierdere: pierderea intensității, a compasiunii, a sensului vieții.
Cum promovează editura romanul Știința de a (te) uita
Știința de a (te) uita este o meditație de o sensibilitate rară despre durere ca parte a existenței și despre nevoia fundamentală a omului de a-și controla suferința. O poveste surprinzătoare și lucidă, care aduce în prim-plan granița subțire dintre salvare și renunțare, dintre libertate și anestezie emoțională. O reflecție sinceră asupra modului în care învățăm să trăim cu ceea ce nu se mai poate repara. O carte despre nevoia de a continua, chiar și atunci când dragostea, pierderea sau memoria dor prea tare, dar și o oglindă întoarsă a epocii noastre, în care confortul devine noul pericol.
Știința de a (te) uita – Fragment
„Se spune că limitele limbajului nostru sunt limitele gândirii noastre, dar este oare valabil și pentru emoții? Putem oare surprinde vreodată cu adevărat în cuvinte toate nuanțele și combinațiile a ceea ce simțim? Și, dacă da, există un limbaj comun pentru asta? Cât de mult e universal și cât particular în trăirile noastre?”. Una dintre ultimele însemnări ale Verei. „Poate chiar nu suntem parte a unor categorii create după fel de fel de criterii, poate, de fapt, suntem legați de o unică, mare categorie, un fel de casă universală în care toți ne regăsim, noi toți cei care am iubit, am pierdut sau ne-am uimit vreodată. Și se știe faptul că ne place să ne diferențiem prin ceva sau să ieșim în evidență, dar este la fel de adevărat că iubim să aparținem, să rezonăm, să ne oglindim în altul și, măcar pentru o vreme, să uităm că suntem singuri.”
Avusesem și eu, demult, porniri spre astfel de reflecții, chiar dacă într-o formă rudimentară, însă îmi cheltuisem toată energia pentru a turna ciment peste ele. Când eram mică, ai mei nu ezitaseră să mă catalogheze drept visătoare și să încerce să îndrepte acest defect dezadaptativ. În plus, la noi în familie emoțiile erau de obicei subiect de tachinare, în rarele ocazii în care erau aduse în discuție. Manifestările de iubire ale unora sau ale altora erau luate la mișto de părinții mei, pentru care orice încercare de captare verbală a afecțiunii anula întregul proces. Ca și cum ar fi spus: „Orice emoție moare atunci când încerci să o pui în cuvinte”, de parcă ar fi fost un fulg de zăpadă pe care era inutil să încerci să-l prinzi în palmă. Pe vremea aceea, începusem să dezvolt un fel de gândire magică, să cred că dacă sentimentele sunt suficient de puternice, ele vor face un ocol pe lângă limbaj și vor ajunge la destinatar pe o rută alternativă, neviciată. Sentimentul pur, cel care se putea cu ușurință lipsi de cuvinte. Poate părinții mei aveau dreptate. Eram visătoare.
Dar poate și ei fuseseră. Înainte de a fi profesor universitar, respectiv medic, și de a deveni profesioniști în negare. Tata, de exemplu, îți putea descrie muzeele pe care le vizitase până la ultima cornișă, dar nu cred că și-a putut explica niciodată până la capăt pasiunea pe care o avea pentru artă. Eu am o teorie: cum că doar așa a putut să se ridice din când în când la suprafață latura lui visătoare și să mai ia o gură de aer înainte de a se scufunda la loc și a continua să susțină o viață „realistă” și „matură”.
Poate că a fi contemplator este cea mai sigură poziție în care te poți găsi. Stai pe margine și te bucuri de beneficiile neuronilor oglindă. Cei care se activează nu doar când întreprinzi o acțiune, dar și când ești martor la ea. Ca și cum ai avea niște ochelari VR și ai pleca în lumea lui Dali fără ca măcar să fi părăsit fotoliul. E sigur, nu te poți răni. Dar ești în public, nu în arenă. Ești martor, nu jucător. Vii de la mare nebronzat, vii de la munte fără febră musculară.
Și poate că asta e ceea ce m-a atras la Vera mai mult decât orice altceva. Ea părea că știe cum să fie liberă, chiar și atunci când nu era. Chiar și atunci când suferea. Eu credeam că există un termen limită pentru suferință și un mod corect de a o trăi. Și asta doar în eventualitatea în care era absolut necesar.
Îmi amintesc că într-o zi mi-a spus deschis, în timp ce își răsfoia carnețelul: „E ciudat cum toată lumea vrea să te scoată din starea aia, ca și cum ar fi o boală. Ca și când am fi toți copii care trebuie distrași imediat când biscuitul li s-a rupt în două. Și apoi spunem că era doar un biscuit. Dar dacă e la fel și la maturitate și nu ne dăm timp ca să vedem asta? Dacă durerea noastră pare uneori de necuprins tocmai pentru că o tratăm ca pe o umbră care crește de după colț și fugim înainte să-i dăm șansa să ne arate că, de fapt, era doar un șoarece?”
(…)
Nu mai știu cu precizie ce mă preocupa în anii prieteniei mele cu Vera. Înclin să cred că, la fel ca pentru majoritatea, erau probleme legate de școală și de părinți. Sigur că nimeni nu ar fi zis despre mine că aș fi avut probleme la școală.
Eram eleva perfectă, cu note maxime, implicată în toate activitățile extracurriculare. Trăiam însă cu o presiune pentru perfecțiune de care nu era conștient nimeni. Și până s-o cunosc pe Vera, nici măcar eu. Abia mai târziu am înțeles că perfecționismul are mai multe surse, unele exterioare, precum așteptările explicite ale celorlalți, altele interioare, percepute, poate chiar imaginate: acel perfecționism social prescris, în care presupui că toți așteaptă ceva impecabil de la tine, chiar dacă nimeni nu ți-o spune. Eu nu îmi amintesc neapărat pe cineva presându-mă să performez, nu în cuvintele astea, cel puțin.
Poate ținea pur și simplu de firea mea sau poate că perfecțiunea afișată a părinților mei crease o presiune internă de a fi fără greșeală. Nu știu exact pe ce cale, dar am înțeles devreme că vulnerabilitatea este un semn de slăbiciune. Nici tata, nici mama nu își puteau permite să o afișeze. Tata susținea că asta i-ar fi determinat pe studenți să i se „urce în cap”, iar mama considera că pacienții au nevoie de o „mână de fier”. „Ei sunt cei vulnerabili, cum ar fi să fiu și eu? Ar fi pierduți.” Sau poate ar fi fost ușurați să afle că nu erau singuri.
Țin minte că a existat o vreme în care cel mai rău lucru posibil care mi s-ar fi putut întâmpla ar fi fost să plâng la școală. Au fost mai multe episoade în care m-am rugat cu cerul și cu pământul de lacrimile mele să rămână pe loc. Așa că nu am plâns nici când nu am luat 10 la mate pentru că uitasem un nenorocit de minus, nici când Eric m-a nimerit cu mingea drept în față la Sport, nici când colegii au chicotit chiar înainte de prezentarea mea la practică. Nici când profa de Comunicare m-a amenințat că îi va spune lui tata, „ditamai profesorul universitar”, că nu știu să dau un exemplu de substantiv. Deși atunci lacrimile mi se opriseră de furie, desigur că știam ce e un substantiv! Eram înconjurată de ele. Mă blocasem tocmai pentru că îmi dorisem să găsesc unul special. Căutasem substantivul perfect, la fel cum căutam eul perfect.
(…)
Poate că nici el nu știa ce voia în momentele acelea. Dar poate că nici eu. Oare nu mă agățasem și eu de el pentru validare? Oare ceea ce simțeam nu fusese, de fapt, mai mult dorința de a fi apreciată, de a conta pentru cineva care părea că vede? Poate că mă atrăsese mai degrabă felul în care mă simțeam privită decât el anume.
Ar fi fost mai comod să cred că lucrurile au fost ambigue din partea lui decât să trebuiască să recunosc că eu fusesem cea care îl respinsese subtil de la început, pentru că nu-mi venea să cred că cineva ca el ar fi putut să găsească ceva la mine și că nu aș fi putut suporta posibilitatea de a pierde asta apoi. Poate că cea care ținea oamenii la distanță eram eu. Nu doar prin tăceri sau glume, ci printr-un fel de control al emoției, printr-un reglaj invizibil care se activa exact când detecta posibilitatea unei dureri. Ca și cum mi-aș fi modulat singură vulnerabilitatea, protejându-mă de ce era mai greu. Iar, undeva adânc de tot, nutream speranța copilărească că cineva îmi va citi adevăratele gânduri și emoții doar uitându-se în ochii mei suficient de atent. Pe Elias l-am văzut atât de înzestrat încât chiar am crezut că va putea.
Nedrept față de el și incoerent cu profilul meu de la acel moment, altfel atât de declarat rațional. Nu mai știam dacă orice din toate astea fusese real pentru că, dintr-odată, tot ce trăisem îmi părea că se dizolvă în versiunea lui. Rămâneau doar percepțiile, iar percepțiile pot fi rescrise cu ușurință de către cineva suficient de înzestrat: cu talent, cu carismă sau, pur și simplu, cu o poveste mai convingătoare decât a mea.
Cine este Adriana Moroianu
Adriana Moroianu este specialist în marketing și comunicare, psihoterapeut și autoare. Scrie inspirându-se din diversitate culturală, călătorii și experiențe personale și explorează teme legate de psihologie, identitate și dezvoltare personală. La Editura Datagroup a debutat cu ficțiunea literară Neuitarea.
