Cele mai frumoase poezii ale lui Nicolae Labiș

Cele mai frumoase poezii ale lui Nicolae Labiș

Cred cu tărie că dacă timpul ar fi avut puțin mai multă răbdare, dacă viața nu i s-ar fi frânt la numai 21 de ani, Nicolae Labiș ar fi ajuns cel mai mare poet român.

Nu mă îndoiesc că în țara lui Mihai Eminescu afirmația mea din șapou ridică multe sprâncene, însă este o convingere personală, profund subiectivă și care nu se bazează decât pe… cele mai frumoase poezii semnate Nicolae Labiș.

Și pe care le las aici. 12 perle în infinitatea unui online mai degrabă urât, murdar, cenușiu și plictisitor.

Poate că ție ți se pare puțin. Mie mi se pare ENORM!

Moartea căprioarei 

(unul dintre cele mai cunoscute fragmente din tot ce s-a scris vreodată în literatura autohtonă)

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!

Cele mai frumoase poezii de Nicolae Labiș: Biografie

Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună;
Plinului pântec așa îi cânta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.

Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mă vedea cum în șa voi sălta împreună
Cu îndrăzneața fecioară-a pământului, brună,
Și-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung și mereu al galopului meu.

Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Și că-s menit să înving veșnicii și genună.
Dar nu știa de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav și răsunet prea slab, că adună
Abur de vis și de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung și mereu al galopului meu.

Iată-mă azi înarmat cu acele credinți,
Cu îndârjirea păstrată – cuțit între dinți –
Dar cu prea multă dorință să vii, să-mi alinți,
Brună fecioară a păcii adânci și cuminți,
Tropotul lung și mereu al galopului meu.

Confesiuni

(…) Deci a venit și toamna cu palele-i tristeți
Și curg încete frunze și-s pașii mei înceți,
Pe-arginturile minții tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Și înghețate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Și-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo și zdrențuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mișcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe fețe toamna un vinețiu polei
Și se crispează râsul puțin câte puțin…
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub țest,
Și m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Și ce reproșuri poate și nedormite nopți
Curg în lividul sânge al strugurilor copți,
Și vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Și nebăgat de seamă în mine surd am plâns. (…)

Frământarea intimă

… Am fost, știu bine, uitător și rău
Când mă priveai cu mută-nduioșare
De-aceea azi, când te-am pierdut, nu vrei
Să te îmbraci în straie de uitare?

Pe-atunci puteam eu, oare, să prevăd
Cu ochiul minții ațintit în vreme
Că în curând am să trăiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme?

Țin minte, într-o seară-ntâmplător
Te-am revăzut, voioasă și străină.
Am vrut în ochii-ți iar să m-oglindesc,
Și-un chip străin ți se-oglindea-n retină.

Am mers o vreme-alături; eram palid.
Ne-am despărțit. Sub falduri de omăt
Pășeam tăcut și răvășit, cu fața
Întoarsă peste umăr, îndărăt.

Ai început un cântec nou vieții,
Și n-ai greșit atunci. Dar în urechi
De ce-mi răsună-atâta de sălbatic
Cântecu-acesta cu dureri străvechi?

Cum vreau să-mi frâng odată jalea asta
Și să te uit pe tine și-acest cânt!
Și chinul că de-atunci, cu palme calde
Și-ntinse, mângâi doar ninsori și vânt!…

Mama

N-am mai trecut de mult prin sat și-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Și c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu știu cum să cred atâtea vești,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinerești.

Încheiere

Pământ împădurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar lângă izvoare,
Dar spune-mi, nu îți sunt la fel de dragi
Sălbaticele păsări călătoare?

Peste străine așezări lumești
Duc câte-un fulg de-al tău, un cânt din tine,
Și mor cu tine-n inimile lor
Când le frâng zborul gloanțele haine.

Eu n-am să uit c-aici am râs întâi,
Că am strigat întâia-njurătură,
Că am gustat din scorburi faguri dulci
Ori gustul lacrimii sărate-n gură.

Stângaci, iubind aici întâia oară,
Ți-am spus, când nu-i spusesem încă ei…
Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi
Întâii șovăielnici pași ai mei.

Copiii cresc și unii se despart
De cei ce le-au dat viață din iubire.
Plecările din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicând drept despărțire.

Când eu gresesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi și eu la tine vin tiptil,
Și-n fosnetul luminii din frunzișuri
Mă faci din nou nevinovat copil.

Cele mai frumoase poezii de Nicolae Labiș: Imprecația

1.

Prea multă grabă-n viața ta
Drum prea-nclinat au fost să-ți mai aștearnă,
Când te-au înmugurit din lut și stea
În dimineața tulbure de iarnă!

Fugind cântau copiii trist colind,
Zbura colindul, irosindu-și ultima silabă,
Trecea-nainte iarna rece clănțănind,
Lupi albi o alungau urlând a grabă.

Doar cariul într-al timpului crivat
Nepasător bătea și măsurat.

2.

Și-a murdărit herminele omătul,
A putrezit în soare pe încetul,
Din tuiuri crude flutura brădetul.
Iar florile-ntrebau cu glasuri moi:

– Unde te duci și mic, și fără noi?
Ți-a spus regina surelor furnici:
– Nu mai putem sa te urmăm de-aici…
Iar ursu-a dat înduioșat din labă

Și s-a întors, că are altă treabă.
Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,
După-o poruncă-n tine încuiată,
Și-o clipă doar descumpănit ai stat în drum,
Când te-ai visat, mergând, cum ești acum.

3.

Ea ți-a zâmbit rodind tremurătoare
Multicolore aripi de răcoare,
Și glasul ei s-a risipit în melodii
Ca un ciorchin de clopote-argintii,

Iar brațele-i au prins să se dezbine
Ca niște șerpi de flacără spre tine.
Petala gurii, desfăcută-abia
Ți-ai țuguiat-o a sărut spre ea.
Dar împlinirea-n aer s-a topit,
Lăsându-te hazliu și umilit.

4.

Padurea ta mai lumina-mpăcată
Cu mirt în flori și-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborâse din tării
În verdea catedrală despicată.

Ai cunoscut că liniștea s-a stins,
De-acuma ție n-o să-ți mai revie
Decât, înșelătoare, o stafie
Cu pasul dincolo de vis prelins.

Vedeai tălăzuind ca mări de pară,
Prin crăpătură, lumea din afară,
Și ai sărit încins de-nfrigurare
În primul tău botez și scăldătoare.

5.

Ți s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui
Acel ceva, din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauți puritatea și o chemi.

Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii și-n Marele Păcat,
Dar țeasta ta, nimbată alb pe frunte,
În fața ei nu s-a-nclinat.

Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spații,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpații.

Fierbinte cercetând-o bucată cu bucată,
Pierdeai înfățișarea-i și o stricai ușor –
Așa cum nu aduce a oameni niciodată
Desfiguratul fum de cremator.

Dar îți trimise raza înaltă stea polară
Menindu-ți cugetarea în sensuri să-ți împarți,
Cum magica lumină a lămpilor de cuarț,
Uluitoare taine sub ochi îți desfășoară,

Filigranată-n fire de purpurie pară
Atoateschimbătoare, țesută din scântei,
Ai înțeles ideea de om întâia oară
Tu, nărăvitul lacom la idei.

Momente biografice

Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai
Zdrelindu-ți-o, cu flăcări primejdioase, casa.
E semn de neastampăr și de noroc – să-l ai
Până când neagra doamnă o să-și învârtă coasa.

Tu ai luat mistria și gurile spărturii
Le-ai astupat, croindu-ți sălașul iar curat,
Orgolios cerându-i în viitor naturii
Un semn mai nobil și mai cizelat.

Noapte de iarnă

N-am văzut de nicăieri o lună mai mare
Ca din vârful muntelui înzăpezit.
Parcă i-a împrumutat limpezimea
Sufletul meu nesfârşit.

Vântul poartă-n văile-albastre
Râuri de scântei ca-n vrăji străvechi.
Florile iernii suflate pe cetini
Îmi alunecă melodii de cleştar în urechi.

Aici totul, pădurile doinare,
Cerul bun, colibile goale de stână,
Ramurile nopţii, adunate în inimă,
Se prefac în sânge sănătos, tânăr.

Codrii din vale sună din corn,
Curg jderii şi umbrele nopţii grăbite.
Aici închipuirea e tare ca ozonul
Şi visele scapără-n muchi împetrite.

Încât aş privi pe un lucru firesc
Dacă pe frunţile prietenilor de drum, în zbor,
Ar sălta flăcări de cântec şi forţă
Împletite după chipul iubirilor lor.

Cântec de început

Aripi de vultur în zbor de săgeata Icar și-a rotit,
Cei doi pumni omenești lacomi să-mplânte în soare,
Astăzi eu vreau să întreb răzvrătit nesfârșirea:
Cum de-a-nchegat după-atâtea puzderii de ani
Între arsurile tâmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!

Zbor, zbor cu anii mei tineri,
Zbor ca un șoim înconjurând strâmta-nchisoare-a pământului,
Aripa mea se izbește mereu de zăbrelele nemărginirii
Și parcă-i un veac de când zbor.

Azi, înainte de-un nou și sălbatic avânt,
Vreau ca să cânt cu cântecul meu de-nceput.
Când se născuse poetul ochii-i văzuseră munții înalți,
Cerul înalt și frumos.

Veșnic îl cheamă de-atunci și îl tulbură
Dorul de ceea ce-i nou și desăvârșit.
Vesnic de-atunci aluneca-n lume ca flacăra,
Palmele-i calde învie frunzare și inimi

Ca să le lase din nou prada morții, plecând mai departe
Mereu, mereu cântând.

…Simt că mă blastămă frunzele, buzele, moartele inimi,
Pentru că odată-nviindu-le, morții din nou le-am lăsat.
Nu-s vinovat, nu-s vinovat
Că pururi caut, caut.

Prea repetat rupe tăcerea sub frunte
Strigătul prelung al străbunilor mei,
Toți ce murind mai aveau încă multe de spus.
Strigătul lor e acel ce-mi agită făptura,

Zbuciumul meu ascunzându-l sub zâmbetul roșu al gurii,
Pecetluind întrebarea
Sub limpezimea de floare a ochilor mei

(…)

Fiece gând care azi îndrăznește
Este-o fărâmă din gândul cel mare de mâine
Ce va spune Întregul?
Seara aceasta pornesc într-un ultim avânt
Cu nădejdile-mi toate.

Totuși e trist că mi-i zborul finit,
Că viața îmi dă prea puțin,
Că atunci când cădea-voi, durutul meu strigăt zbura-va
Să cate alt om ce-o să cheme prin veac:

– Astăzi eu vreau să întreb răzvrătit nesfârșirea
Cum de-a-nchegat după atâtea milioane de ani
Între arsurile tâmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!

Cele mai frumoase poezii de Nicolae Labiș: Versuri de dimineaţă

Poate e numai vântul,
Poate sunt numai apele,
Vânatul vânt printre munţi
Apele grele vuind
Pe prunduri, sub stele.

Sora mea, dormi,
Nu mai umbla prin odăi,
Nu mai atinge perdeaua
Făcând-o să tremure,
Nu-mi ameţi şi mai mult
Amintirile.

Sora mea doarme. Aud
Răsuflarea uşoara. Şi totuşi
Umblă cineva prin odăi,
Nevăzut îmi şopteşte întruna
Şoapte ce nu le-nţeleg,
Atinge perdeaua subţire
Făcând-o să tremure
Şi-mi ameţeşte mai mult
Amintirile.

Iat-o, pătrunde prin zid,
Iat-o, cu zâmbetul fraged
Ce fetele numai, nu morţii
Îl ştiu. (…) 

Iarna

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.

Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.

Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…

Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.

Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate


  • Warning: reset() expects parameter 1 to be array, string given in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 33

    Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 95

    error: Continut protejat Anaarecarti.ro!