Era o vreme cand mă consideram o persoană foarte deschisă la orice poveste SF. Oricât de ciudată, excentrică, neobişnuită, nonconformistă ar fi fost ea.
Însă romanul Foc în adânc (premiul Hugo) semnat de Vernor Vinge mi-a dovedit că mă amăgesc. Pur și simplu, nu am putut să trec peste faptul că nişte lupi/ vulpi, personajele importante în această carte, pot controla o planetă, pot dezvolta o societate și pot trata cu oamenii de pe poziţii de egalitate.
E drept că în Foc în adânc este vorba o societate medievală, că inteligenţa acestor lupi/ vulpi, care comunică telepatic şi acţionează în haită, este dată de numărul lor. Astfel, un patruped singur este ca un copil, doi sunt la nivelul unui tânăr, opt rivalizează cu un om adult. Dar oricât am încercat, nu am putut să cred în această lume. Așa că volumul doi din serie, Adâncurile cerului (premiul Hugo), încă mă aşteaptă în biblioteca. Iar volumul trei, Copiii cerului, nici măcar nu m-am mai obosit să-l cumpăr.
Din păcate, acest sentiment negativ s-a extins şi la romanul La capătul curcubeului, care, deşi este complet diferit de cărţile mentionate mai sus, şi el asteaptă. Dar sper să remediez această situaţie cât mai curând.
