Autor: Albert Camus
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: RAO
Anul apariției: 1993
Traducere: Georgeta Horodincă
“Străinul” de Albert Camus este una dintre acele cărți de care a auzit orice iubitor de lectură. Fără s-o fi deschis vreodată, mulți știu și despre ce e vorba în ea – fie și numai datorită ecranizării sau, mai nou, din vreo adaptare de tip manga (da, da, există!). Unii chiar am citit-o (și am iubit-o 🙂 !).
Dar… câți tineri cititori își mai doresc să se împrietenească la ora actuală cu micro-romanul laureatului Premiului Nobel pentru Literatură? Și care să-și și ducă dorința până la capăt, fără să se lase descurajați de analizele apretate ale criticii literare care cuprind cuvinte sforăitoare precum “existențialism”, “filozofia absurdului” sau “fatalism”.
Cuvinte care ascund, de fapt, o bijuterie de carte de nici măcar 75 de pagini (cel puțin, în ediția pe care o dețin eu), scrisă extrem de simplu, în propozitii scurte, directe, fără niciun artificiu. Atât de simplu încât după șocul inițial începi să ai o bănuială, fără să fie nevoie de prea multă teorie literară :), că ții în mâini un volum mai puțin obișnuit.
Străinul începe tare aglomerat
Prima parte din Străinul este… tare aglomerată. Cartea se deschide cu vestea tristă pe care o primește Meursault, un funcționar din Alger: mama lui a murit, iar el trebuie să facă drumul până la azilul unde și-a petrecut bătrâna ultimii ani din viață pentru a asista la înmormântare. Însă, odată îndatoririle filiale îndeplinite, abia revenit acasă, el va schimba costumul sobru, de doliu, cu… slipul de plajă, căci o întâlnire întâmplătoare cu o fostă colegă de serviciu se lasă cu sărutări în mare și… lucruri mai serioase 🙂 în dormitor. Și toate acestea la nici 24 de ore după ce și-a condus mama pe ultimul drum.
Când ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzându-mă cu cravată neagră și m-a întrebat dacă sunt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să știe când, i-am răspuns: „Ieri”. A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gândit că la fel îi spusesem și patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna ești puțin vinovat.
Dar nici nu apucăm să ne familiarizăm bine cu relația dintre Meursault și Maria, că ne trezim că protagonistul romanului se implică în povestea de dragoste, gelozie și ură a vecinului de palier care vrea să se răzbune pe o fostă iubită.
Ai zice că având în vedere tot ce ți-am povestit până acum personajul nostru n-are pic de liniște, este permanent agitat, sare dintr-o întâmplare în alta, trece de la o stare la alta. Și nici că te-ai putea înșela mai tare.
Căci Meursault asistă la tot ce i se întâmplă într-o stare de apatie vecină cu indiferența. Moartea mamei nu-i smulge nicio lacrimă, iar când este întrebat dacă dorește să fie deschis sicriul pentru a-și lua putea lua rămas bun, el preferă… o cafea și o țigară. La declarațiile de dragoste ale Mariei, dar și la planurile ei maritale el răspunde cu o o ridicare de umeri – și aceea mai degrabă imaginară, atât de puțină energie pare dispus să risipească în propria-i idilă. Nici de aventurile amoroase ale vecinului, Meursault nu este interesat în realitate, dar acceptă să-l ajute cu atitudinea plictisită a celui care oricum nu are altceva mai bun de făcut.
Practic, Meursault se poartă de parcă ar fi… un străin în propria-i viață.
„Era ca și cum aș fi bătut patru bătăi scurte, în poarta nenorocirii„
În această atmosferă aproape soporifică, crima înfăptuită de Meursault din senin, de nicăieri și pentru nimic te șochează, te face să te ridici în capul oaselor și să recitești neîncrezător/neîncrezătoare rândurile care o descriu. Sub soarele arzător al Mediteranei africane, pe nisipul încins al plajei unde protagonistul nostru a venit să se distreze alături de Maria și de prieteni, el va ucide, cu cinci focuri de armă, un arab.
… Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert în care gloanțele pătrundeau fără să se vadă. Și era ca și cum aș fi bătut patru bătăi scurte, în poarta nenorocirii.
În timpul anchetei minuțioase care urmează, în discuțiile cu propriul avocat sau cu procurorul, în timpul procesului, Meursault mai mult tace. Iar atunci când se decide totuși să vorbească… sincer?!… mai bine tăcea căci el nu reușește nici să-și explice crima și nici să le ofere anchetatorilor vreo circumstanță atenuantă. În schimb, le întărește tuturor convingerea că au în față un monstru. Căci doar un monstru ucide din senin. Doar un monstru nu arată apoi nicio remușcare. Și, mai ales, nu-i așa?, doar un monstru nu plânge la moartea mamei sale.
Prin urmare, va fi condamnat la moarte prin decapitare.
În închisoare, Meursault așteaptă ziua execuției în aceeași stare de apatie. Din care singurul care va putea să-l smulgă este preotul închisorii. Fără să reușească să-l convingă să-și întoarcă măcar acum fața spre Dumnezeu, el va obține însă de la Meursault mult mai mult: prima reacție! Primul sentiment! Prima criză de nervi a unui individ atât de exasperat de lipsa de sens a existenței sale încât în fața tuturor acestor întâmplări dictate de hazard nu e de preferat o absolută și profundă detașare emoțională?!
Ultimele pagini ale romanului sunt o adevărată provocare
Nu-ți ascund că ultimele pagini ale romanului, cele care se constituie într-un adevărat discurs filozofic al lui Meursault/Camus, sunt o adevărată provocare. Le-am citit de câteva ori și îmi amintesc că și la prima lectură a cărții am revenit asupra lor, încercând să înțeleg acest personaj și sfârșind de fiecare dată prin a-mi pune o altă întrebare.
Este totuși Meursault un sociopat care se ascunde în spatele cuvintelor atent meștesugite ale lui Camus? Este un revoltat care nu acceptă să se supuna canoanelor și manierismelor societății și, prin urmare, va fi pedepsit de aceasta? Este un străin în propria-i viață și în această lume doar pentru că a obosit ca universul să-l trateze cu indiferență?
Și, mai ales, în clipa finală, atunci când își privește moartea în ochi, este Meursault… fericit?!
Sinceră să fiu, nu știu răspunsul. Dar nici nu mă deranjează. Pentru că eu sunt de părere că, dincolo de analizele criticii literare, de interpretările atât de diferite date de experții camusieni care au studiat romanul și pe lung, și pe lat, toate aceste întrebări sunt corecte.
Doar răspunsurile la ele variază. În funcție de cititor.
P.S. Ca și eroul său (sau, mai degrabă, antieroul său, căci termenul pare creat fix pentru Meursault), Camus era el însuși un străin – fiul al unor coloniști europeni în Algeria, aflată pe atunci sub dominație franceză. În ianuarie 1955, el spunea așa:
Eu am rezumat Străinul cu mult timp în urmă, printr-o remarcă pe care o admit ca extrem de paradoxală: În societatea noastră orice om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. Am vrut doar să spun că eroul cărții mele este condamnat pentru că el nu joacă acest joc.
Albert Camus
Ce-am scris când am început să citesc „Străinul”
Despre “Străinul”, primul roman pe care l-a publicat Albert Camus, am apucat să-ți spun două rânduri în 2016, când l-am menționat în cadrul articolului “Cele mai bune 10 începuturi de carte pe care le-am citit vreodată”.
Și nu retractez nici măcar o virgulă din ce-am scris atunci. Și azi consider că propozițiile cu care se deschide sunt printre cele mai puternice pe care le-am citit vreodată.
Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.
Cu aceste fix 9 cuvinte, laureatul premiului Nobel pentru Literatură a reușit să-mi alunge teama irațională pe care mi-o insufla numele lui și care până atunci mă ținuse departe de opera sa.
La 8 ani distanță de la acel articol și la nici-nu-mai-știu câți ani de la prima citire, scot din nou din bibliotecă “Străinul”. În avalanșa de apariții editoriale la modă pe care le promovează toate blogurile (inclusiv noi, da, da, nu e rost de ipocrizie aici), printre recomandările pe care le găsești pe paginile de socializare care se referă mai ales la cărți de ultimă oră, cu coperte fabuloase, colorate și strălucitoare, aș vrea să nu uităm totuși de titlurile care strălucesc cu adevărat.
Măcar din când în când.
