Zilele acestea sunt aproape numai cu romanul lui James Joyce, Portret al artistului în tinerețe, în brațe.
Pentru că mi s-a pus pata să mă iau la trântă cu Ulise (… hmmm, să zicem că puteam totuși mai mult decât această exprimare dubioasă…), m-am gândit să-mi fac antrenamentul cu “Portret…”. Pe care știu precis că l-am citit în facultate, spre deosebire de Ulise de la care m-am cam fofilat. Dar din care, spre rușinea mea, nu mai rețin mare lucru.
Într-o pornire romanțioasă, mi-am propus să fac chiar un arc peste timp și să recitesc FIX volumul studiat la cursuri și pe care îmi amintesc că l-am umplut cu însemnările mele.
(Că mi-e și rușine! Cum e posibil să fie într-atât de subliniat și de adnotat, dar eu să nu fiu acum capabilă decât să-ți înșir niște generalități despre copilăria şi tinereţea personajului principal, Stephen Dedalus, de fapt un alter ego al scriitorului?!! Cum?!!)
Prin urmare, cu inima puțin strânsă, am scos cartea de pe raft. Volumul era deja vechi când l-am parcurs eu în facultate (i-a aparținut tatălui meu), darămite acum… Oare mai este lizibil?
Portret al artistului în tinerețe, ediția 1969 – perfect lizibilă
Da! Cartea, apărută în 1969 în colecția Meridiane, trece fără probleme testul timpului. Poate că paginile sunt îngălbenite și au marginile ponosite, dar literele sunt mulțumitor de negre, iar sublinierile mele – îngrozitor de albastre (căci, ce oroare!, am scris cu pixul pe carte!!!).
Prin urmare, am purces la citit.
Și am ajuns la pagina 40.
Și am început să râd în taxi (că ți-am spus că volumul mă însoțește peste tot), de se uita și șoferul la mine.
Pentru că la pagina 40, scrie negru pe alb (mă rog, pe galben):
Îi venea să plângă. Propti coatele pe masă și se apucă să-și astupe și să-și destupe urechile, cu sfârcurile.
Cu… ceeeee?!!!! Doamne, că-mi și vine să întreb: “Cu sfârcurile cui?“. Iar când am încercat să-mi imaginez cum ar fi anatomic posibil această scenă, m-a umflat râsul și mai tare.
Ai putea crede că a fost o greșeală de traducere, o scăpare, o neatenție, dar nu! Cinci pagini mai încolo avem:
Era ca un tren care intră în tunele și iese din tunele și trenul era ca zgomotul băieților când stăteau la masă în refectoriu dacă-ți destupai și-ți astupai urechile cu sfârcurile.
Și aici m-am oprit. Gata, nu mai citesc niciun rând în plus, până nu investighez acest adevărat mister… să-i zicem: “misterul urechilor cu sfârcuri”.
Efortul fantastic pe care îl depune orice traducător al lui Joyce
Acum… Departe de mine gândul de a bagateliza efortul fantastic pe care îl depune orice traducător care se înhamă să-l tălmacească pe Joyce, cel despre care se spune că a creat, în romanele sale, o noua limbă – uneori, la propriu, după cum te-ai convins dacă ai avut ghinion în viață și a trebuit să deschizi vreodată cea mai ermetică creație a sa, Veghea lui Finnegan. Dar jur că mor de curiozitate să aflu cum sună frazele în original de a ales această variantă Frida Papadache, cea care văd că semnează traducerea cărții.
Numai că în engleză frazele sunt plictisitor de cuminți:
He wanted to cry. He leaned his elbows on the table and shut and opened the flaps of his ears.
It was like a train going in and out of tunnels and that was like the noise of the boys eating in the refectory when you opened and closed the flaps of the ears.
De ce a ales să traducă Frida Papadache flaps cu sfârcuri?! Tare mi-e că nu vom afla niciodată. O să rămână un mister lingvistic pe care nici macar eu nu o să reușesc să-l dezleg.
Dar știi ceva?! Acum că m-am obișnuit cu ideea, nici nu sună atât de rău. Adica dacă nici într-un roman al lui Joyce urechile nu pot avea sfârcuri, atunci unde…?!!! În plus, prefer oricând această variantă celei alese de Antoaneta Ralian, care a tradus cartea 43 de ani mai târziu, în 2012, pentru editura Humanitas.
Îi venea să plângă. Şi-a sprijinit coatele pe masă şi a început să-şi astupe şi să-şi destupe urechile, lipindu-şi şi dezlipindu-şi clapele.
Ca un tren care intră şi iese din tuneluri şi ca zarva băieţilor în refectoriu când îţi lipeai şi dezlipeai clapele urechilor.
Și ceva îmi spune că ești de acord cu mine. Așa că acum că mi-am reluat lectura, sper să am parte și de alte ghidușii de traducere.
Go, Frida, go!
Cum ne poți susține
! IMPORTANT ! Dacă dorești să susții mica echipă de la anaarecarti.ro, cumpără cărțile care te interesează prin intermediul blogului nostru. Vei găsi în articolele noastre linkuri către diferite librării online. Poate fi orice carte, nu e musai să fie din cele prezentate pe blog.
Dacă o faci, pe tine nu te costă nimic în plus. Însă mie și lui Oliver gestul tău de gentilețe ne aduce un mic comision care ne ajută să facem mai departe lucrul la care ne pricepem cel mai bine – să-ți vorbim despre cărți. Dar, mai ales, ne aduce bucuria de a vedea că, deși ne desparte un ecran, ești alături de noi și ne înțelegi și apreciezi eforturile noastre de zi cu zi de a rămâne cel mai pătimaș blog de carte din România. Și, desigur, blogul tău preferat 🥰❤!
