În ultimii ani, aproape că nu a existat premiu literar important la care romanul Detaliile, semnat de o fostă jurnalistă suedeză, pe nume Ia Genberg, să nu fie cel puțin nominalizat. S-a întâmplat, de exemplu, în 2025, la The International Dublin Literary Award. În 2024, la The International Booker Prize (a ajuns până în finală). În 2022, la Premiul August (cel mai important din Suedia) pe care l-a și câștigat.
Romanul apare acum și în România, la Editura Polirom, în traducerea Andreei Caleman. Iar tot ce am scris în șapoul acestui articol sunt tot atâtea motive întemeiate ca să publicam azi un fragment din carte. Să vedem și noi despre ce e vorba!
Cum promoveaza editura Polirom romanul Detaliile
Cuprinsă de un acces de febră, o femeie zace la pat. Brusc, simte nevoia presantă de a căuta în bibliotecă un anumit roman. Înăuntru se află un mesaj de la o fostă iubită. Și astfel, pagini din trecutul ei încep să se deruleze, pline de lucruri pe care nu și le poate scoate din minte și de oameni care nu pot fi uitați. Johanna, fosta iubită, acum o vedetă a radioului. Niki, prietena care a dispărut cu ani în urmă. Alejandro, care apare ca o furtună la momentul potrivit. Și Birgitte, cu firea ei evazivă, care ascunde un secret dureros.
Cine este adevăratul subiect al unui portret, cel care e pictat sau cel care ține penelul? Detaliile este un roman construit în jurul unor asemenea portrete, dezvăluind fragmente de memorie și experiență care compun o viață. Într-o proză captivantă și provocatoare, Ia Genberg ne oferă o celebrare intimă și intensă a ce înseamnă să fii om.
Ce spun alții despre carte
„Această carte frumoasă şi tulburătoare se desface în patru portrete de sine stătătoare care, împreună, conturează un tablou pătrunzător şi emoţionant al portretistului. Naraţiunea estompează graniţele dintre memorie şi ficţiune, trecut şi prezent, sine şi celălalt, evocând febra în care a fost scrisă. Este genul acela miraculos de roman care se contopeşte cu amintirile noastre şi ajunge să facă parte din noi.” (Hernan Diaz)
„Proza minunată a lui Genberg e asemenea unui acces de febră: hipnotică şi arzând la atingere.” (The New York Times Book Review)
„O meditaţie intensă despre memoria fragmentară, despre părinţi şi copii, relaţii şi iubiri – despre tot ceea ce ne face umani.” (Harper’s Bazaar)
Cine este Ia GENBERG
Ia GENBERG (n. 1967, Stockholm) şi-a început cariera ca jurnalistă. A debutat în 2012, cu romanul Vinerea dulce, urmat de Rămas-bun tardive (2013) şi de volumul de povestiri Un strop de alinare (2018). Detaliile, cel de-al treilea roman al său, a devenit imediat bestseller în Suedia şi a fost vândut în peste 30 de ţări, fiind distins cu Premiul August 2022 şi Premiul Aftonbladet 2022. Traducerea în limba engleză a fost finalistă la The International Booker Prize 2024 şi nominalizată la The International Dublin Literary Award 2025.
Detaliile de Ia Genberg – Fragment
Alejandro nu fusese rugat de cei din trupa Zomby Woof să li se alăture, nu le avea prea bine cu niciun instrument, dar se zice că în seara în care s‑a urcat spontan pe scenă și a început să se miște pe muzica lor, formația a părut pentru prima dată completă. La un moment dat i‑au dat o tamburină, dar oricine îl vedea pe Alejandro pe scenă uita repede la ce instrument cântă. Dansa hipnotic, era imposibil să‑ți iei ochii de la el, se mișca atât de pătruns de muzică, încât cuvântul „dans“ părea insuficient – mai degrabă își oferea corpul muzicii, lăsând ritmul să capete nemijlocit formă fizică.
Mișcările lui erau muzica, o senzație pe care eu n‑o trăisem vreodată și pe care mai târziu, când am început să ieșim împreună, mi‑a explicat că o pune pe seama tripurilor pe halucinogene, în care realizase că sunetul și materia sunt, în esență, același lucru, că muzica are o anumită arhitectură și invers, și că, dacă ne lăsăm simțurile să se amestece după voia lor, ne pot transmite mai mult decât ne putem imagina. Cu timpul, am descoperit că lua o grămadă de droguri, despre unele nici măcar nu auzisem.
Prima dată l‑am văzut la Fasching – trupa se pregătea să cânte când am intrat în local, iar Alejandro stătea cu un picior pe un amplificator și vorbea cu cineva, dar și‑a întors capul spre grupul nostru când ne‑am așezat și privirile ni s‑au întâlnit. Eram cu Sally și alți câțiva, ieșiserăm în oraș la întâmplare, în căutare de un loc cu muzică și bere, și așa ajunseserăm în acel club de jazz celebru și plin de fum, aflat undeva între centru și Kungsholmen. Ceilalți prieteni au plecat după vreo oră, inclusiv Sally, dar eu am rămas, incapabilă să mă urnesc din loc. Purta o pereche de adidași roșii, pantaloni negri și strâmți, o cămașă albă pe care, la un moment dat, și‑a descheiat‑o, lăsând să se vadă maioul alb de dedesubt, iar părul îi era prins intr‑o coadă la ceafă.
Când se termina o piesă, nu‑mi doream decât să înceapă alta. Era tot ce voiam și înțepenisem acolo cu dorința asta criptică să‑l privesc la nesfârșit. Încă o piesă, te rog, încă una. Zomby Woof cânta un electro‑jazz ritmic și straniu, cu doi percuționiști pe lângă baterist, plus pian, sintetizator, contrabas și un trompetist care se ridica din când în când de pe scaunul așezat pe marginea scenei și se lansa intr‑un solo. Și Alejandro, un fel de lider al trupei, chipul de pe singurul lor album scos vreodată, dar care fusese aproape absent în timpul înregistrărilor.
Albumul fusese lansat pe CD și se vânduse în două sute de exemplare, ceea ce spune totul: muzica lor era vizuală, improvizată, creată pe moment din acea energie care nu se materializează decât în fața unui public în carne și oase. Muzicienii din trupă erau profesioniști, ocupați până peste cap cu alte proiecte, așa că Zomby Woof repeta rar, iar când se nimerea să fie chemați să cânte undeva, se întâlneau cu o oră înainte, beau o cafea și decideau cu ce piesă să deschidă spectacolul. Atât. Restul venea de la sine, atmosfera din sală dădea tonul, iar dansul lui Alejandro le arăta tuturor calea.
Cât cântau, Alejandro părea profund concentrat, absorbit, dar între piese se plimba dezinvolt pe scenă, bea apă dintr‑o carafă de sticlă, se apropia de microfon și spunea câteva cuvinte – în engleză, spaniolă sau suedeză –, mulțumea pentru aplauze, prezenta piesa următoare și pe membrii trupei sau anunța locul unui viitor concert. De câteva ori mi s‑a părut că se uită la mine când vorbește, dar mi‑am zis că sigur e o iluzie, doar că iluzia s‑a dovedit a fi să cred că‑i o iluzie, căci intr‑adevăr, înainte de una dintre ultimele piese, a zis: „This is for the lonely lady in black“1 și a arătat spre mine. I‑am făcut timid cu mâna drept răspuns. Relația noastră tocmai începuse.
