Cărți care m-au făcut să plâng? Am o listă întreagă! Dar nu te sfătuiesc s-o parcurgi dacă nu dorești spoilere! Că, na!, cum pot să-ți spun că am plâns dacă nu-ți spun și de ce?!
“Winnetou” de Karl May
Nu mai știu câți ani aveam atunci când am descoperit în biblioteca tatălui meu cele cinci volume ale romanului despre Vestul Sălbatic scris de Karl May. Dar îmi amintesc precis că în momentul în care Winnetou îi spune lui Old Shatterhand că își presimte moartea și-l roagă să-i îndeplinească dorințele din testament, eu îmi tot repetam cu inocența celei care credea în zâne, vrăjitoare și magie: „N-are cum, n-are cum să moară Winnetou”. Nu bănuiam pe atunci că unii scriitori pot fi atât de cruzi încât să-ți frângă inima ucigându-ți personajul preferat.
(Bine, eu și azi cred în zâne, vrăjitoare și magie, dar în ceea ce-i privește pe scriitori, neeeee…. mi-am învățat lecția 🙂 ).
Iar când Winnetou este împușcat în piept și moare… vai! vai! vai! Cât am putut să plâng! Și de fiecare dată când reciteam cartea și ajungeam la cumplita scenă, iar mă umfla plânsul. Fără excepție!
Bineînțeles, când m-am făcut „mare”, l-am părăsit pe Winnetou în favoarea altor personaje masculine (mda, știu, femeile…), dar mi-am propus ca undeva în viitorul îndepărtat să-l mai vizitez o dată. Sunt tare curioasă dacă voi căuta și atunci înnebunită șervețelele sau doar voi zâmbi nostalgic.
Seria “Harry Potter” de J.K. Rowling
A urmat Harry Potter… Fără să mai intru în detalii, îți spun doar că momentul în care Dumbledore moare pur și simplu m-a șocat. Țin minte că m-am ridicat din pat și mi-am sunat instantaneu prietenul care nu era în acel moment în țară. „Ce-ai pățit?!!!!! De ce plângi?!!!”, m-a întrebat el panicat când m-a auzit bocind la ora 2 noaptea. „A muuuuuuuriiiiit Dumbledoooooooooore! De ce? De ce?!!!!!”. Îți spun, terminată am fost!
Și, deși ulterior am înțeles importanța scenei în economia întregului roman, n-am iertat-o niciodată cu adevărat pe J.K. Rowling pentru asta.
“O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de Mark Haddon
Ciudățenia aceasta de titlu, aparținând lui Mark Haddon, ascunde o carte la fel de bizară… ceea ce n-o face mai puțin frumoasă. Christopher e genul acela de personaj care te face să zâmbești în timp ce o lacrimă te incomodează în colțul ochiului și aceasta pentru că sufera de sindromul Asperger, care este o formă de autism. Boala îl transformă pe băiatul de 15 ani într-un geniu când vine vorba de știință în general și de matematică în special… și într-un inadaptat social când trebuie să intre în contact cu… semenii săi („contact”, vorba vine, având în vedere că lui Christopher nu-i place să fie atins). Cu aceste calități și defecte la activ, băiatul pleacă de unul singur în lume în cautarea asasinului care l-a omorât pe Wellington, câinele din vecini.
Dacă acest adolescent Sherlock Holmes își va duce sau nu misiunea la capăt contează mai puțin… Ce e important e că povestea spusă din perspectiva lui te ajută să arunci o privire în universul atât de complicat al celor bolnavi de autism. Și chiar dacă nu cunoști personal pe nimeni în această situație îți garantez că vei da paginile cărții cu inima strânsă.
Căci Christopher nu visează… nu-și imaginează… nu înțelege metaforele… nu poate minți nici măcar ca să aline pe cineva… nu empatizează cu cei din jur… nu presupune… nu ghicește… nu se joacă… nu înțelege ce este magia… Într-o lume în care eu refuz să mă maturizez, iar cuvântul „adult” sunt convinsă că ascunde o capcană, pe Christopher copilăria mai degrabă îl încurcă. Iar asta mi se pare îngrozitor de trist…
“Pobby și Dingan” de Ben Rice
Rămânem în zona copiilor speciali, de data aceasta în compania unei fetițe. Kellyanne nu suferă însă de vreo boală, ci de singurătate. Fiica unui englez stabilit într-un orășel minier din Australia își creează doi prieteni imaginari, Pobby și Dingan, în compania cărora timpul trece mai ușor, când toată lumea în jurul ei vorbește, ce plictiseală!, despre minerit și despre mult visata îmbogățire după eventuala găsire a unor pietre prețioase.
Dar lumea lui Kellyanne e dată complet peste cap în ziua în care Pobby și Dingan dispar… Mâhnită, fetița se îmbolnăvește, iar întreg orășelul declanșează o căutare de proporții, bazându-se pe descrierea oferită de Kelllyanne: Pobby șchioapătă puțin de un picior, iar Dingan are un opal în buric, pe care nu-l arată orișicui. Căci dacă trebuie să fii un copil special ca să-i vezi pe Pobby și Dingan, pentru opalul din buric trebuie să te dovedești cu totul ieșit din comun…
Finalul cărții este sfâșietor de trist, mai ales că deși mă laud cu perspicacitatea mea, de data aceasta n-am văzut lovitura venind! Și deși am observat că pe unele site-uri cartea este recomandată copiilor, te sfătuiesc sincer s-o parcurgi mai întâi tu înainte de a o încredința celor mici. Eu una n-am fost bună de nimic câteva zile după ce am citit-o…
“Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes
Cu „Flori pentru Algernon” se întâmplă un fenomen rar. Este o carte care emoționează firile sensibile, îi încântă pe cei atrași de știință și se bucură de aprecierea iubitorilor de SF – după cum vezi, trei categorii atât de diferite de cititori rezonează la povestea șoarecelui Algernon și a omului Charlie, supuși unui experiment prin care li se mărește IQ-ul.
Cartea este scrisă sub forma unui jurnal, ținut de Charlie, iar transformarea lui din tânărul cu handicap mintal într-un adevărat geniu se observă și în scriitura care crește, se dezvoltă, se complică, ajungând de la “Ana are mere” (sau, mă rog, … cărți 🙂 ) la adevărate acolade metaforice demne de un Marcel Proust…
Însă pe cât ești tu de încântat(ă) de evoluția tânărului atat de simpatic, pe atât de dureros devine drumul pentru Charlie. Și aceasta deoarece în căutarea… IQ-ului pierdut (că tot vorbeam de Proust), subiectul uman al experimentului începe să cunoască sentimente total străine lui pe vremea când era un prostuț vesel înconjurat de prieteni: regrete, frustrări, invidii, furie, dezamăgire… Viața lui Charlie este acum un coșmar, astfel încât finalul cărții, nu mai puțin cumplit, a reușit să-mi smulgă, paradoxal, un oftat de ușurare.
„JFK – 11.22.63” & „Soția călătorului în timp”
Nu puteam să închei fără a menționa două cărți pe care le-am recenzat pentru blogul nostru mai mult la presiunea mută a cititoarelor noastre, exasperate de lipsa de romantism a miniechipei de la anaarecarti.ro.
„JFK – 11.22.63” de Stephen King și „Soția călătorului în timp” de Audrey Niffenegger sunt două romane de dragoste pe care le recomand din toată inima (și însoțite și de un pachețel virtual de servețele) celor care se apropie de cărțile care tratează călătoriile în timp în maniera mea: eu deschid volumele de acest gen cu o nerăbdare fantastică de zici că înăuntru e vreun portal gata să mă transfere… mi-e indiferent unde!
Mai multe nu am de gând să spun despre ele, că nu-mi place să mă repet, așa că te invit să citești recenziile celor două cărți ca să te lămurești ce și cum.
Pe tine ce carte te-a făcut să plângi?
