Autor: Robert Galbraith
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Trei
Anul apariției: 2016
Traducere: Ciprian Şiulea
Ce se întâmplă când “mama lui Harry Potter” scrie, fie şi sub pseudonim (Robert Galbraith), cărţi poliţiste? Răspund pe jumătate furioasă, pe jumătate entuziasmată: apare un detectiv pe cinste!
Cormoran Strike este un tip uriaş, urât cu spume (crede-mă, descrierea părului său creţ o să te facă să nu-ţi doreşti să ţi-l imaginezi 🙂 ), purtând şi pe chip, şi pe corp dovezile numeroaselor confruntări de care a avut parte, inclusiv în zone de război de pe Glob. Şi când spun “dovezi”, nu-ţi imagina că mă refer doar la eventuale cicatrici (deşi e mândrul posesor al unei adevărate colecţii!). Cormoran are un picior amputat de la genunchi! Dar în ciuda aspectului fizic, a dificultăţii de deplasare şi a unui caracter îngrozitor de morocănos (e cel mai singuratic lup cu care am făcut cunoştinţă în cărţile din ultimii ani), are succes şi la femeile pe care le întâlneşte, şi la… cititoarele care (…o tuse jenată…) îi urmăresc aventurile, să zicem.
“Carieră malefică”, al treilea volum al seriei Cormoran Strike, este, după părerea mea, şi cel mai bun de până acum. Şi aceasta pentru că dincolo de subiectul extrem de dur (cam în zona lui Hannibal Lecter, aşa) şi despre care îţi voi spune una-alta puţin mai târziu, Rowling/Galbraith pare că s-a îndurat şi de Cormoran, şi de mine, încercând să-l îmblânzească pe sălbaticul detectiv cu ajutorul lui Robin, secretara lui. Pentru că din momentul în care cei doi au interacţionat în primul volum (o întâlnire cam violentă care s-a finalizat cu angajarea lui Robin), eu am sperat ca relaţia lor profesională să se combine cu una sentimentală. Nu de alta, dar prea se potrivesc perfect! Şi atunci, de ce nu?
În “Carieră malefică” Cormoran nu mai poate să-și ascundă sentimentele
Păi, “nu” pentru că aşa şi-a impus Cormoran care nu-şi doreşte complicaţii sentimentale (că, vorba aceea, are destule pe toate celelalte planuri). În plus, nici inelul de logodnă de pe degetul lui Robin nu prea a ajutat. Însă dacă în primele două volume Cormoran a făcut tot posibilul să nu-şi trădeze slăbiciunea pentru descurcăreaţa lui secretară, în “Carieră malefică” nu prea mai poate s-o dea la întors. Şi aceasta pentru că Robin devine ţinta unui criminal în serie care (şi aici apar detaliile sângeroase, pregăteşte-te!) are deranjantul obicei de a-i trimite drept semne de apreciere câte… un picior sau un deget pe care le tranşeaza din trupurile victimelor sale. Totul prin curier, împachetat frumos şi cu fundiţa de rigoare.
Prin urmare, o cursă nebună începe pentru prinderea criminalului, iar Cormoran are nu unul, nu doi, ci… patru suspecţi! Toţi, vechi cunoştinţe. Toţi, nişte psihopaţi cu o dorinţă nebună de a-i plăti detectivului poliţe din trecut. Toţi, capabili de un plan atât de pervers care să ducă la distrugerea bărbatului pe care îl urăsc printr-o victimă colaterală cum ar fi Robin.
“Cunoşti PATRU oameni care ţi-ar putea trimite un picior tăiat?
“Cunoşti PATRU oameni care ţi-ar putea trimite un picior tăiat? PATRU?!”, îl întreabă Robin îngrozită, iar pe mine m-a buşit instantaneu râsul în ciuda contextului horror. Pentru că dincolo de excelenta intrigă poliţistă, Rowling face aici dovada unui umor negru pe care i l-ai mai ghicit pe ici-colo în “Harry Potter”, dar pe care se pare că a încercat să şi-l cenzureze ca să-l păstreze aproape intact pentru seria cu Cormoran Strike.
“Şi nici măcar nu e mărimea mea”, îi spune Cormoran unui prieten poliţist după ce-l anunţă că secretara lui a primit la birou un picior care fusese tranşat FIX din acelaşi loc unde, cu ani în urmă, i-a fost amputat şi lui membrul afectat de o explozie (să mă fi văzut în timp ce parcurgeam pasajele acestea! Cu ochii aproape închişi, citind printre gene, aşa cum fac atunci când ceva mă sperie într-o carte, dar hlizindu-mă cu gura până la urechi! Spectacol, nu altceva!)
Bietul Matthew s-a ales cu toate bubele posibile
Lăsând gluma, dar şi detaliile oribile la o parte (ce să mai spun despre identitatea criminalului – care pe mine chiar m-a luat prin surprindere…!!! O vorbă nu mai scot!), vreau să revin la posibila relaţie (visată de mine, respinsă de Cormoran şi aproape ignorată de Robin) dintre cele două personaje principale. Apropierea nunţii lui Robin îl îngrijorează pe Cormoran cam la fel de mult ca ameninţările ucigaşului. E adevărat că mai degrabă şi-ar trage un pumn decât să-i spună ceva singurei femei în compania căreia şi-a permis luxul de a fi el însuşi şi de a se simţi confortabil. În plus, ca lucrurile să fie şi mai complicate, nu-l suportă deloc, dar absolut deloc pe Matthew, logodnicul lui Robin, iar sentimentul e reciproc.
Acum…
Încă de la prima sa apariţie în volumul care deschide seria, bietul Matthew s-a ales cu toate bubele posibile (mai puţin, aspectul fizic, unde chiar excelează) de parcă Rowling/Galbraith a vrut să se asigure ca îl vom urî şi… aia e! Ei bine, cu mine trucul nu a funcţionat. Şi, deşi am citit multe opinii pe net care îl desfiinţau pe Matthew-cel-obsedat-de-control, mie, sinceră să fiu, personajul mi-a stârnit mai degrabă compasiunea. Adică, n-a fost de ajuns că i s-a atribuit un caracter infect, omul s-a mai trezit şi că şeful logodnicei sale (în care simte el bine un potenţial rival!) e un tip precum Cormoran Strike. Cam ce şanse de reuşită să mai aibă la inima lui Robin?
De ce e Rowling pur şi simplu genială
Surpriză!!! Are cam în proporţie de… 100%, pentru că îşi va duce la altar iubita într-o scenă care m-a lăsat cu gura căscată, care mi-a amintit de ce e Rowling pur şi simplu genială şi pentru care am iertat-o total şi definitiv că în loc să mai scrie o carte Harry Potter s-a apucat de “poliţiste”! Pentru că niciodată nu a fost Robin mai apropiată sentimental de Cormoran ca în momentul în care îi spune “Da” lui Matthew! Ha, ce zici de asta?
Recitindu-mi recenzia, îmi dau seama că aş putea să desenez în jurul ei inimioare, îngeraşi & stuff – atât de entuziasmată sunt de cuplul acesta cu o chimie incredibilă. Şi vreau să remediez greşeala, înainte să închei, nu de alta, dar ca să nu mă trezesc mai târziu cu reproşuri din partea ta.
Prin urmare…
Avertisment FOARTE SERIOS: cartea e plină de membre amputate, detalii înfiorătoare din timpul… procedeului, ca să zic aşa, femei violate, fetiţe abuzate, plus informaţii despre o boală mentală despre care n-am auzit niciodată şi care îi face pe oameni perfect sănătoşi din punct de vedere fizic să-şi dorească să-şi mai taie din corp, pe ici-colo, părti “neesenţiale” ca o mână sau un picior, ca să fie cu adevărat fericiţi. Ultimul aspect m-a speriat mai tare decât tot sângele de care e plin volumul şi recunosc că m-am ferit să verific pe internet dacă această afecţiune chiar există. Aşa cum am scris când am început să citesc “Carieră malefică”, prefer să-mi spun: “ce bine că e doar o invenţie!”.
Ce-am scris când am început să citesc “Carieră malefică”
Ţi-am mărturisit deja că romanele poliţiste reprezintă a doua mea plăcere vinovată după literatura magică. Iar atunci când am terminat capodopera lui Truman Capote, “Cu sânge rece”, îţi spun sincer că am simţit nevoia unui titlu poliţist “ca la carte”. Să pot răsufla uşurată – “ce bine că e doar o invenţie!” – atunci când dau ultima pagină.
Prin urmare, am scos din biblioteca volumelor necitite “Carieră malefică”, al treilea volum al seriei cu detectivul Cormoran Strike scrise de… J.K. Rowling sub pseudonimul Robert Galbraith, după ce i-a spus un adio definitiv lui Harry Potter.
A fost o întreagă tevatură în sufletul meu cu aceste cărţi. Îţi dai seama că după ce am aflat că autorul e de fapt… “mama lui Harry Potter” n-am avut cum să rezist tentaţiei de a le citi deşi conştiinţa îmi dădea brânci să le boicotez. Dar m-am apropiat de primul volum, “Chemarea cucului”, cu o aroganţă cam ipocrită, apostrofând-o în gând pe madam Rowling: “O continuare la Harry Potter nu te-ai strădui să scrii, bine că te ţii de prostii!”.
N-a fost deloc o prostie deşi la vremea respectivă mai degrabă mi-aş fi muşcat limba decât să recunosc asta. Iar cu cel de-al doilea volum, “Viermele de mătase”, deja atitudinea mea s-a modificat radical: Cormoran Strike e unul din cei mai tari detectivi EVER, de care recunosc că fac mari eforturi să NU mă ataşez. Asta ca să nu mai sufăr atunci când i s-o năzări lui J.K. Rowling să încheie seria ca să se apuce, probabil, de cărţi de bucate. Pe care, bineînţeles, că mi le voi cumpăra, ufff!
