Aș vrea să văd eu un iubitor/o iubitoare de cărți care în fața unui titlu de genul Librăria cărților interzise nu tresare. Ha!
În ceea ce mă privește, am un motiv în plus să verific ce e cu cartea aceasta: autorul. Cred că ți-am mai spus că am multe amintiri cu Marc Levy, iar cele 5 cărți ale francezului pe care le dețin în bibliotecă, citite și paracitite, stau mărturie.
Deci ce se ascunde în spatele acestui titlu bântuitor apărut la Editura Trei, în Colecția Fiction Connection? Ca să începem să ne facem cât de cât de o idee, anaarecarti.ro publică astăzi un fragment.
Ia să vedem!
Cum promovează Editura Trei volumul Librăria cărților interzise
O declarație de dragoste față de cărți, care îți reaprinde dorința de a citi și a iubi
Mitch, un librar pasionat, este arestat într-o dimineață pentru o infracțiune de neimaginat: a încălcat legea vânzând cărți interzise. După cinci ani de închisoare, are o singură dorință: să-și recapete libertatea și librăria. Dar soarta decide altfel. În aceeași zi, Mitch îl întâlnește pe procurorul care l-a condamnat și o cunoaște pe Anna, care s-ar putea dovedi femeia visurilor sale.
Ce poți face când ești prins între o dorință nestăpânită de răzbunare și o dorință irezistibilă de a iubi?
Poți visa la un viitor fără să te fi împăcat cu trecutul?
Librăria cărților interzise – fragment
4. Camera secretă
Mitch era îndemânatic. Curios din fire, învățase încă din copilărie să-și folosească mâinile uitându-se la părinții săi. La tatăl lui, care în weekenduri repara în atelierul din pod lucruri pe care oamenii le aruncau. Lămpi, biblioteci vechi și scaune șubrede. La mama lui, care se înverșuna să dreagă orice se strica în casa lor veche.
Se pricepea la meșterit, la gătit și chiar la cusut.
Firele electrice din camera secretă aveau înveliș de hârtie și întrerupătoarele nesigure erau prea vechi ca să poată porni curentul fără riscul unui incendiu. Începu trăgând o linie nouă și atârnă de tavan destule becuri cât să vadă limpede. După ce o legă la contor, porni siguranța.
În lumină, totul părea mai larg. Mitch descoperi, sub o pânză de praf, o podea din castan de bună calitate și numeroase mobile la fel de prăfuite. Șase taburete în fața tejghelei de zinc, două canapele, fotolii de piele, trei mese cu câte șase scaune, un vechi cufăr deschis și, ceea ce-l interesa cel mai mult pentru proiectul pe care-l punea la cale, rânduri de rafturi care se întindeau pe tot zidul din spate. În timp ce cerceta locul, două lucruri îi săriră în ochi. Aici timpul se oprise brusc. O dovedeau paharele abandonate pe bar, cărțile de joc de pe mesele joase, postavul pentru zaruri de pe alta, carnetele în care era trecut scorul și mirosul unui trecut în care încă se amestecau izuri de lemn vechi, de piele și de malț. Camera secretă nu fusese doar o ascunzătoare, ci servise și de tripou.
Mitch nu-și făcea griji pentru amploarea eforturilor necesare ca să o renoveze. Rezultatul scontat îi deschidea perspective noi.
*
În cele două luni de după descoperire, veni în fiecare zi în oraș cu primul tren, ca să profite de timpul dinaintea deschiderii. Cobora oblonul librăriei între orele 12 și 14:30, își continua munca în camera secretă după ce închidea seara și petrecu câteva nopți pe una dintre canapelele de piele pe care le curățase cu grijă. Își consacră orice moment liber reamenajării locului, mutând mobilele, frecând parchetul, dând cu aspiratorul, vopsind, lustruind tejgheaua, instalând aplice, periind covoarele.
Opt săptămâni care-l lăsară frânt și zdrobit de oboseală. Când totul fu pe placul lui, transportă din magazie cele patru sute treizeci și șapte de exemplare de cărți interzise pe care le deținea și dintre care numai unul lipsea la inventar.
Într-o duminică, aproape de miezul nopții, după ce le așezase pe toate în ordinea alfabetică a autorilor, se lăsă să cadă într-un fotoliu, ținând în mână un pahar de whiskey din sticlele de contrabandă găsite sub bar, ca să-și sărbătorească lucrarea.
Totul era gata, Mitch avea să-și deschidă curând librăria clandestină, rezervând-o unei clientele demne de încredere.
A doua zi dimineață Mitch se întoarse acasă cu o mahmureală zdravănă. O întrebare nu-l lăsase să doarmă: cum să știe în cine poate avea încredere, cum să se asigure că niciun client al librăriei clandestine nu-l va trăda? Își făcu o cafea pe care o uită pe masa din living înainte să se întoarcă în dormitor și să se prăbușească pe pat.
Se trezi la căderea serii, într-o ceață groasă, și simți nevoia să ia aer. Luă o sacoșă de cumpărături ca să-și aprovizioneze frigiderul în care nu mai era nimic comestibil și ieși din apartament.
Nu avea mulți vecini în bloc, dar cei care mai locuiau acolo se întorceau de la lucru. Liftul nu mai funcționa de mult, iar din casa scării se înălțau zgomote de pași amestecate cu voci. Pe palierul de la etajul doi, Mitch se întâlni cu domnul Horstein. Bănuise întotdeauna că ar putea fi ungur, polonez sau român, fără a reuși să-și dea seama vreodată care anume. Probabil că domnul Horstein era destul de stânjenit sau nu înțelegea o vorbă din ce i se spunea, fiindcă avea mania de a izbucni în râs de fiecare dată când Mitch îi spunea „Bună ziua“, „La revedere“ sau „Ce mai faceți?“ – ceea ce bloca orice tentativă de conversație. De data aceasta Horstein nu râse, ba chiar făcu o mutră groaznică, de parcă tocmai s-ar fi întâmplat o catastrofă. Într-un efort vizibil supraomenesc, ridică antebrațul pentru a-și arăta ceasul și bătu cu arătătorul în cadran, apoi făcu acea mișcare cu capul de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga care, în limbaj universal, înseamnă că s-a terminat sau că e prea târziu. Mitch învățase asta de la șeful de secție al tatălui său, într-o zi când acesta sunase la ușă. Chiar după ce anunțase că se produsese un accident cumplit, făcuse exact această mimică, întorcând capul de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga.
În cazul domnului Horstein, motivul era mai puțin grav: observând sacoșa lui Mitch, încerca să-i explice că la ora asta băcănia e închisă. Măcar o dată Mitch îl înțelese, pentru că vecinul său vârî mâna în paporniță, scoase pâinea pe care o cumpărase, o rupse energic și îi întinse o jumătate; apoi băgă iar mâna ca să-i ofere lui Mitch o bucată de gruyère și un măr. Îl bătu prietenește pe umăr, cu aerul liniștit al unui salvator, și o luă spre casă fără să aștepte măcar un mulțumesc.
Mitch ieși să se plimbe, cu bucata de pâine într-o mână, brânza în cealaltă și mărul în buzunar.
Mult mai târziu, așezat în chicineta lui, își făcu un sendviș, cu certitudinea că barierele de limbaj nu te împiedică nicidecum să-ți faci prieteni. Această întâlnire neașteptată fu, de asemenea, sursa unei descoperiri minunate. Mitch se gândea la cuvintele care-i plăceau în mod deosebit în lecturile sale, la emoția pe care o simțea în fața clarității lor și mai ales la modul în care, cu ajutorul lor, se poate nuanța. De exemplu, dacă legea HB 1467 nu le dădea voie librarilor să vândă cărți interzise și bibliotecarilor să le împrumute, iar aici reciti textul rând cu rând ca să se asigure că e clar, ea nu menționa deloc posibilitatea de a le închiria.
În seara aceea, Mitch dormi somnul celor drepți, fericit cum nu mai fusese de mult.
A doua zi dimineață, nici nu era ora 8 când oblonul de fier se ridică lăsând să intre lumina zilei în librărie. Rar veneau clienți înainte de 10, cu excepția unor elevi și studenți care cumpărau rechizite și a celor, mai puțini, care mai citeau reviste. De la prima alegere a guvernatorului, publicațiile de opoziție se închiseseră și nu mai rămăsese decât o revistă care aparținea unui om de afaceri foarte bogat și apropiat de putere. Articolele din Le Phare se mărgineau să ridice în slăvi activitatea guvernului și să critice țările îndepărtate; se mai adăugau câteva editoriale, multe fapte diverse și, duminica, știri despre cler, o pagină culturală și previziunile meteorologice ale săptămânii.
Mitch își vedea de treburile obișnuite; deschise cutii, aranjă mese, se întoarse după tejghea ca să consulte registrul de comenzi și, deși făcu tot posibilul ca să nu recunoască, se gândea la un singur lucru: cum să distribuie sub ochii autorităților cărțile interzise și cui să le facă accesibile. Până la urmă ajunse la concluzia că era mai bine să se încreadă în flerul său. Practica această meserie de suficient timp ca să fi învățat să recunoască genul de cititor cu care avea de-a face; dar ești ceea ce citești? Cu inima la stânga, pentru că-l venerezi pe Albert Camus, revoluționar, pentru că-l citești pe Karl Marx, sau umanist, pentru că-ți place Romain Gary?
