Coperta ʺZero Daysʺ cu silueta aceea misterioasă și cu numerele scrise în sistem binar m-a atras aproape instantaneeu. Citind prezentarea de pe coperta a patra, am știut că este o carte scrisă exact pentru mine. Multumesc, Ruth Ware!
Îmi plac la nebunie cărțile în care personaje normale și lipsite de orice însușiri ieșite din comun sunt puse în situații extraordinare, complicate și complet neliniștitoare și reușesc să aibă tăria de a ieși din ele cât mai repede și cât mai nevătămate. Acest lucru mă face să sper că dacă și eu aș ajunge într-o asemenea situație m-aș descurca de minune!
Anaarecarti.ro îți prezintă azi un fragment în avanpremieră și în exclusivitate din cea mai recentă apariție editorială a colecției Fiction Connection (Editura Trei).
Cum prezinta Editura Trei cartea ʺZero Daysʺ
Autoarea bestsellerelor Femeia din cabina 10 și Crimă la Oxford
CUM TE ASCUNZI CÂND EȘTI VÂNAT PESTE TOT?
A ÎNCEPUT NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ PENTRU GĂSIREA UCIGAȘULUI
„Noua Agatha Christie” revine cu un thriller plin de adrenalină, care combină Domnul și doamna Smith cu Evadatul și spune povestea unei femei aflate într-o cursă contracronometru pentru a-și dovedi nevinovăția și pentru a-l găsi pe ucigașul soțului ei.
Angajați de companii să intre prin efracție în diverse clădiri și să spargă sisteme informatice, Jack și soțul ei, Gabe, sunt cei mai buni specialiști din domeniu. Însă o misiune de rutină dă greș, iar Jack își găsește partenerul mort. Mai mult, se pare că poliția vede un singur suspect: chiar pe ea. Ajunsă brusc fugară și cu tot mai puține opțiuni de scăpare, Jack trebuie să se hotărască în cine poate să aibă încredere în timp ce se apropie tot mai mult de adevăratul ucigaș.
Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, și urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziționate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films.
La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul, Ușa ferecată și Crimă la Oxford.
Zero Days – Fragment (traducere: Alunita Voiculescu)
Aproape două ore mai târziu, am ajuns la mallul lui Hel, încălzită şi cu picioarele îngrozitor de dureroase. Mersesem pe jos din Lancaster Lane, în loc să iau un taxi sau autobuzul, deoarece eram conştientă că deja cheltuisem mare parte din cele 30 de lire de la Hel şi că, dacă nu reuşeam să ne întâlnim în după-amiaza asta, banii rămaşi ar fi putut fi toate resursele mele pentru viitorul apropiat. Aveam bitcoinii lui Gabe, dar eram destul de sigură că nicio casă de schimb serioasă nu mi-ar dat cash pe ei, sau cel puţin nu fără a le arăta un act de identitate. Autobuzul ar fi fost mai ieftin, dar cum autobuzele din Londra nu mai acceptă numerar, doar carduri contactless, nu am vrut să risc. N-aveam nicio idee dacă poliţiştii nu îmi monitorizau deja şi cardurile.
Pe drum, m-am oprit la una dintre omniprezentele tarabe cu mărunţişuri pentru turişti gen tricouri cu I ♥ Londonşi mi-am luat o şapcă de baseball neagră, simplă, cu logoul metroului în faţă. Cu gulerul tras în sus şi şapca trasă în jos, faţa îmi era foarte bine ascunsă de camere şi de ochi iscoditori, dar tot mă simţeam dureros de conştientă de părul meu de culoarea unei cutii poştale. De ce, de ce, de ce alesesem o culoare atât de ridicolă?
Şi deodată m-a lovit o amintire, extrem de clară şi de dureroasă, cu Gabe îngropându-şi faţa în părul meu, cu buzele lipite de tâmpla mea, cu vocea lui adâncă în ureche: Este fix culoarea viţei canadiene toamna, când îşi schimbă culoarea… Îmi place enorm…
Atunci râsesem. OK, Wordsworth.
Dar acum, amintirea cuvintelor lui şoptite mi-a strâns inima.
Însă nu puteam să mă gândesc la el în aceste momente, nu puteam risca să mă pierd aici, în plină stradă, în faţa atâtor turişti şi oameni ieşiţi la cumpărături. Trebuia să merg înainte şi să încerc să-mi dau seama ce trebuie făcut ca să scap din încurcătura asta blestemată în care mă băgasem.
Şi am avut suficient timp să mă gândesc la asta pe lungul drum din Lancaster Lane până la mall şi să mă întreb dacă nu cumva făcusem ceva inimaginabil de stupid, ceva absolut de neiertat, când fugisem din secţia de poliţie. Nu-mi făceam nicio iluzie că nu m-aş fi transformat, într-o fracţiune de secundă, dintr-un martor-cheie al unei anchete poliţieneşti în suspectul numărul unu, o evadată cu o ţintă mare şi roşie pictată pe spate. Pentru că era evident că o persoană nevinovată nu ar fi fugit. Aceasta era probabil logica poliţiştilor şi nu le puteam reproşa nimic. Exista o singură problemă: eu nu eram vinovată.
Aş fi putut rămâne acolo. Le-aş fi putut arăta poliţiştilor acel e-mail şi le-aş fi putut spune „Uitaţi, eu nu am făcut nimic din toate astea, ceva e în neregulă, cineva încearcă să-mi pună mie în cârcă uciderea lui Gabe“. Cu siguranţă ar fi putut urmări e-mailul acela până înapoi la expeditor. Cineva completase acel formular, îl trimisese, procesase plata. Iar acel cineva trebuia să fie aceeaşi persoană cu cea care îl ucisese pe Gabe, nu-i aşa?
De ce o făcusem? De ce îmi asumasem un asemenea risc nebun?
Cunoşteam răspunsul. Cu Gabe mort, nu-mi prea mai păsa ce se întâmplă cu mine, dar gândul de a fi închisă într-o celulă fără a avea voie mai mult de un telefon, în timp ce poliţia ar fi urmărit pistă falsă după pistă falsă, în speranţa de a găsi ceva ca să mă poată condamna — ei bine, gândul acesta era de neîndurat. Nu pentru ce ar fi însemnat pentru mine, dar şi pentru că fiecare moment risipit cu urmărirea mea avea să fie folosit de adevăratul criminal ca să poată dispărea în ceaţă, iar eu nu aş fi putut face nimic pentru a-l împiedica.
Dacă poliţia nu era în stare să-l găsească pe ucigaşul lui Gabe, eu eram. Iar dacă, pentru asta, trebuia să umblu cu o ţintă pe spate, fie.
Până şi mie mi se păruse doar un impuls de moment faptul că fugisem. Însă îmi petrecusem prea mulţi ani acumulând cunoștințe — aceleaşi care mă făcuseră să iau decizia de a deschide uşa securizată de la Arden Alliance în loc să aştept ca Gabe să rezolve problema în locul meu. Şi ştiam, în adâncul inimii mele, că era o situaţie de genul acela în care simplul fapt că nu faci nimic poate fi un risc în sine. Da, această hotărâre avea o miză de un milion de ori mai mare decât Arden Alliance. Şi, da, aş fi putut aştepta. Ba chiar cred că Hel ar fi spus că ar fi trebuit să aştept. I-aş fi putut arăta e-mailul lui Malik şi aş fi putut aştepta să văd ce făcea cu el.
Dar aşteptarea ar fi fost un risc. Şi încă unul foarte mare, tocmai pentru că miza era de un milion de ori mai mare decât un test oarecare de penetrare. Existau două întrebări uriaşe care începeau cu dacă, ambele depinzând de decizia mea de a rămâne sau nu la poliţie și de ambele depinzând libertatea mea.
Prima era: dacă persoana care falsificase asigurarea aceea nu făcuse nicio greşeală? Dacă folosise un browser securizat şi un VPN — ceva ce folosea şi Gabe suficient de des cât să nu dea de bănuit — şi reuşise să falsifice şi plata, ca venind dinspre contul lui Gabe? Poate chiar fuseseră atenţi la toate detaliile şi nu le scăpase nimic. În cazul acesta, n-ar mai fi rămas decât cuvântul meu împotriva tuturor aparenţelor care mă serveau pe o tavă de argint poliţiştilor — iar Malik îmi arătase deja că nu dădea doi bani pe cuvântul meu. Poliţia mă dezamăgise o dată; nu vedeam de ce nu ar face-o şi a doua oară. Iar la gândul că aşa ceva s-ar putea întâmpla — la gândul cu mine închisă într-o celulă de unde să-mi fie imposibil să ies, în timp ce Jeff Leadbetter ar otrăvi-o pe Malik contra mea, spunându-i că eram o psihopată, iar ucigaşul lui Gabe şi-ar râde în barbă de toate astea — ei bine, la gândul acesta mi-a venit să vomit. Fusese acel dacă ce mă făcuse să fug din camera de interogatoriu, la doar o fracţiune de secundă de când îmi trecuse prin cap.
A doua întrebare dacă… îmi trecuse prin cap pe drumul de întoarcere de pe Lancaster Lane. Şi, într-un fel, era chiar mai înfricoşătoare. Iar această întrebare era: dacă persoana care plătise asigurarea era… Gabe?
Nu aveam nicio dovadă că o făcuse. Nu discutaserăm niciodată despre asta. Însă trebuia să existe ceva, cineva, care să îi fi cauzat moartea lui Gabe. Nu aveam nici cea mai mică idee ce sau cine, dar acum, rememorând ultimele câteva săptămâni, am început să mă întreb dacă nu cumva Gabe se aşteptase oarecum la asta.
Nu spun că ar fi ştiut că urma să moară — ar fi absurd. Gabe nu ar fi aşteptat niciodată să apară un asasin plătit şi să îi vină de hac. M-ar fi avertizat, ar fi sunat la poliţie, ar fi făcut ceva ca să ne protejeze pe amândoi. Însă existaseră câteva lucruri care, retrospectiv, ridicau multe întrebări. O oarecare nervozitate, ca un fel de trac ce nu îl caracteriza deloc. De câteva ori încercasem să vorbesc cu el şi era absent, cu mintea atât de pierdută şi ochii fixaţi în calculator, încât a trebuit să îl bat efectiv pe umăr ca să-i atrag atenţia. Clătinase din cap şi spusese: Scuze, iubito, multă muncă stresantă, dar nu mi se păruse normal. Gabe îşi iubea munca. Desigur, nu-i plăcea să se lupte cu impozitele şi nici să gestioneze bătaia de cap pe care o reprezintă facturările — cui îi plac? —, însă ridurile dintre sprâncene şi ambiguitatea deliberată erau noi.
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai sigură că ceva chiar îl preocupase în ultima săptămână de viaţă. Ceva suficient de minor cât să nu mă alarmeze, dar existase ceva — ceva mai serios decât îmi dădusem eu seama şi poate chiar mai serios decât îşi dăduse seama Gabe. Iar dacă avusese într-adevăr probleme, dacă se lovise de ceva care să-l facă suficient de paranoic încât să se gândească la faptul că ar trebui să mă protejeze, în caz că lui i se întâmpla ceva rău, atunci… da. În cazul acesta, chiar mi-l puteam închipui făcând aşa ceva. Şi făcând-o fără să îmi spună, probabil că şi lui i se părea complet ridicol, evident că era, n-avea rost să mă încarce şi pe mine cu paranoia lui, dar, oricum, nu se ştie niciodată, nu strica să se gândească la o plasă de siguranţă pentru mine, în caz că era anihilat.
Iar dacă aceasta era realitatea, dacă Gabe chiar ar fi cumpărat acea asigurare, atunci nu puteam dovedi că nu am știut. Şi în loc să mă protejeze după moarte, s-ar putea ca Gabe să mă fi condamnat să putrezesc în închisoare pentru uciderea lui.
La gândul acesta, mi-a venit să plâng. Gabe încercând să facă totul pentru binele meu, dar ajungând să fie cel care să mă atragă, fără voia lui, în capcana bunelor sale intenţii.
Nu te mai gândi la asta, mi-am spus eu continuând să merg înainte. Nu trebuia — nu puteam — să plâng.
Nimic nu atrage mai mult atenţia decât o femeie plângând pe stradă, chiar dacă îşi ţine capul plecat şi acoperit cu o şapcă de baseball. Trebuia să trec neobservată.
Tocmai ajunsesem foarte aproape de intrarea principală în mall, când am observat ceva şi m-am oprit. O cabină telefonică cu aparatul dinăuntru vandalizat, pe geamul căreia fusese lipit un avertisment laminat: Defect.
M-am uitat în stânga şi-n dreapta, m-am strecurat în cabină şi, după repulsia provocată de mirosul de urină, am dezlipit cu grijă semnul de pe geam. Banda s-a mototolit puţin, dar anunţul era în continuare lizibil. Am băgat-o în buzunar şi am ieşit din cabină, cerându-mi scuze în gând următoarei persoane care ar încerca să dea un telefon.
