De când mă știu, am avut o slăbiciune pentru cărțile care au pe copertă apă (cât mai multă și cât mai albastră, dacă se poate), pirați, corăbii și șerpi de mare, balene și alte dihănii ce trăiesc pe fundul oceanelor.
Așa că atunci când am văzut ilustrația super colorată de la Zbuciumul somnului am realizat super încântat că 1. are apă și 2. are ceva asemănător cu un șarpe de mare (sper!). Cum două dintre cele patru cerințe pentru Coperta Perfectă au fost îndeplinite, nu am avut încotro și am început să caut amănunte despre cartea semnată de Clara Kumagai și apărută la Editura Trei.
Spre surprinderea mea, am descoperit că în Zbuciumul somnului ai parte de cutremure, zone sălbatice & lucruri care nu sunt în întregime umane!!! Wow!!! Acum chiar că am devenit mega interesat de ea!!! În plus, sunt super curios dacă creatura de pe copertă este sau nu prietenoasă (eu sper că nu!).
Până revin cu recenzia, anaarecarti.ro îți prezintă mai jos un fragment din Zbuciumul somnului în avanpremieră și în exclusivitate.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Cum promovează Editura Trei romanul ʺZbuciumul somnuluiʺ de Clara Kumagai
Sub insulele Japoniei trăiește un somn. Sora îl urăște. Somnul s-a zvârcolit și a provocat un cutremur atât de puternic, încât a crăpat timpul. A distrus casa Sorei și a luat-o pe mama sa.
Acum, ea și tatăl ei, om de știință, trăiesc aproape de fusuri – locuri sălbatice, abandonate, periculoase. Acolo timpul se deformează, amintirile se sfărâmă și răsar umbre, licăriri ale lucrurilor care nu sunt în întregime umane.
După ce și tatăl Sorei dispare, ea nu are de ales decât să se aventureze în aceste spații interzise pentru a-l găsi pe el, pentru a-și găsi mama și, poate, pentru a găsi chiar somnul…
Cine este Clara Kumagai
CLARA KUMAGAI are rădăcini în Canada, Japonia și Irlanda. Lucrările sale de ficțiune și non-ficțiune pentru copii și adulți au fost publicate în The Stinging Fly, The Irish Times, Banshee, Room, The Kyoto Journal și Cicada.
Este beneficiară a programului We Need Diverse Books Mentorship și, în 2020, a fost finalistă a Jim Wong-Chu Emerging Writers Award.
Zbuciumul somnului este primul său roman.
„Acest debut provocator, care te pune pe gânduri, îmbină realismul magic cu miturile japoneze într-o explorare a durerii, a timpului și a memoriei.” The Bookseller
„Excelent, evocator și de o autentică profunzime.” Nicola Yoon, autoarea romanului Absolut tot
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Zbuciumul somnului – fragment
“— Sunt eu, îi zic. Nu sunt… Sunt Sora.
Tata clipește și se strâmbă de parcă aș fi o lumină fluorescentă ce tocmai a fost aprinsă.
— Rezultatele cercetărilor mele sunt neconcludente, zice el cu glas răgușit. Nu reușesc să
înțeleg, Sora.
Când îmi pronunță numele, sunt atât de ușurată, că mă prăbușesc jos, lângă el. Răsuflu
adânc.
— Ce rezultate?
— Timpul merge mai repede și mai încet…
Arată de parcă n-ar fi dormit de zile bune.
— Da. Cum te simți?
El tace și dă din cap.
— Obosit.
Are un rucsac murdar și mototolit, ce pare aproape gol.
— Aici timpul e…
— Încet?
Deschid geanta să iau sticla cu apă și i-o dau.
El o apucă delicat.
— Pe oameni îi sperie timpul. Sau vor timp.
Deschid sticla și i-o țin la gură.
— Bea!
Când apa îi atinge buzele, își aduce aminte ce e setea și bea cu lăcomie până golește sticla. Își
recapătă suflul.
— Astea sunt rezultatele.
Sigur delirează, dar cel puțin vorbește. Intru în jocul lui, căci așa cred că trebuie procedat ca
să ajuți pe cineva să nu-și piardă cunoștința.
— Ce e neconcludent?
— De ce.
— Pentru că vreau să știu.
— Adică asta e neconcludent. De ce le e frică oamenilor de timp sau de ce vor timp. Nu
înțeleg, clatină el din cap.
Nici măcar n-a întrebat cum l-am găsit și nici nu mi-a mulțumit.
— Din pricina morții, îi răspund tăios. Oamenii nu vor să moară. Nu de asta fac o groază de
lucruri?
Expresia de pe chipul lui este cea mai bună întruchipare a uimirii pe care am văzut-o în viața
mea. Ar putea figura într-un dicționar ilustrat, în dreptul acestui cuvânt.
Verific dacă are vreo rană, dar nu găsesc niciuna.
— De ce nu vor să moară? întreabă. Asta nu înțeleg.
— Adică?
Vocea mi-e subțire și speriată.
El stă cu ochii în iarbă.
— Au fost aici toți, înainte să vii.
— Cine?
— Bine, nu toți. Dar ea a fost…
Mă aplec și-l cuprind de umeri.
— Ai văzut oameni? îl întreb și îl strâng mai tare. Mama a fost aici?
El mă privește în ochi.
— Acum s-a dus, Sora, a plecat.
— Unde s-a dus?
— În altă parte. Unde sunt copaci, îmi răspunde răgușit.
Își lasă capul în jos și umerii îi tremură sub mâinile mele.
Mă uit la pomii înalți și frumoși din depărtare, gata să mă urc pe bicicletă iar, dar el tot
tremură. Îi simt oasele.
— E în regulă, tată, îl liniștesc cu blândețe. Dar trebuie să mergem acasă.
Mă ridic și, pentru că el nu se urnește, îl trag eu în sus. Îi iau rucsacul.
— Când ai mâncat ultima oară? Sau când ai băut?
— De dimineață.
Se sprijină de mine cu totul.
— Care dimineață?
— Care?
— Ești plecat de zile întregi!
Mă opresc și rămân chiar în fața lui.
— Uite-te la mine! Tată, ești bolnav.
— Nu-mi aduc aminte! țipă el, atât de brusc, că mă dau în spate, împiedicându-mă.
Mă apucă nervii.
— Nu ai notat?
El notează întotdeauna.
— Ba da, am notat. Deși poate că notițele au fost luate… Nu știu dacă ele pot atinge ceva,
totuși, nu chiar, mormăie el. Sunt doar umbre, dar unde sunt restul… Cine face umbrele?
Simt cum mi se face pielea de găină, ca și cum un fir de apă rece mi s-ar prelinge de la gât în
jos.
— Habar n-am, tată. Ți-e foame?
Îi dau o onigiri înainte să mai adauge ceva. Îi țin bicicleta sus cât mănâncă. Îi e foame, așa
cum îi era și sete.
— E mai bine? îl întreb.
— Da, mult mai bine.
E mai prezent, dar nu mă întreabă nimic, nu cât timp l-am căutat ori dacă sunt în regulă sau
ce s-a întâmplat cât a lipsit el.
— Poți să mergi? îl întreb. A venit și prietena mea, ne așteaptă…
— O prietenă? Da, da, pot să merg.
Dar e stângaci. Împing eu bicicletele, cu o mână pe fiecare, îmi fixez privirea pe dealul roz și
mă rog ca Maya să fie bine. Și-i aud fluieratul ascuțit, de parcă ar ști la ce mă gândesc.
Mă așteaptă în vârful dealului, dar ezită o clipă înainte să vină în fugă.
— Chiar ești tu! exclamă ea și mă ia în brațe.
— Păi, cine altcineva? îi zic, lăsându-mi capul pe umărul ei. Ai văzut ceva?
— Cine e? întreabă tata.
— E Maya, a venit ca să mă ajute să te găsesc…
— Maya, spune tata, gata, m-ați găsit.
Se trântește pe pământ.
— Ce bine îmi pare! răspunde ea cu căldură, dar îmi aruncă o privire îngrijorată.
— Cum te simți? o întreb mai încet.
— OK. M-am adaptat puțin, cred. Tatăl tău e bine? mă chestionează mai în șoaptă.
— Nu extraordinar. Trebuie să ieșim de aici.
Ea dă din cap, aprobând cu hotărâre:
— Să pornim!
Mergem toți trei pe jos, spre Nakagawa. Apune soarele.
Maya și cu mine ne împleticim când trecem înapoi în fusul rapid, dar tata n-are nicio reacție.
Dintr-un motiv sau altul, asta mă sperie. Iuțesc pasul.
La altarul din Nakagawa, îi zic tatei să stea jos când sprijin bicicletele de un perete. Maya se
așază fără s-o invite nimeni.
— Mă duc să iau apă, îi spun tatei. Ai o sticlă pe care s-o umplu?
— În rucsac.
Îl deschid. În afară de o sticlă goală, mai are o lanternă, un caiet, niște foi de hârtie îndoite și
hărți rupte.
— Așteaptă aici, cu Maya, îl rog.
Trec de poarta torii. Totul e nemișcat. Umplu sticla, fac o plecăciune și o iau înapoi.
Tata stă pe bordură, cu ochii la locul în care mă oprisem eu în picioare, iar Maya îl urmărește
nedumerită.
Tata vorbește.
— Apa e bună doar dacă n-avem vreo bere rece și drăguță, Sora-chan. Niște yakitori 1 ar
merge perfect cu berea. Dar, dacă nu poți să faci rost, mă mulțumesc cu apa și imaginația.
Râde la propria lui glumiță.
— Atunci, rămânem la imaginație, îi spun.
Se răsucește imediat.
— A fost rapid, nu erai aici?
Se uită înapoi la locul în care stătusem, locul cu care el vorbise. Nu bea din sticla pe care i-o
dau.
— S-a întâmplat ceva… Erai acolo, apoi aici…
— Te-ai deshidratat, tată.
— Eu n-am văzut nimic, îmi șoptește la ureche Maya. E cam dezorientat.
Mă duc în locul cu care vorbise.
— Nu simt nimic.
— Înseamnă că a dispărut. Dar de ce?
N-am nici cea mai vagă idee cui îi pune întrebarea, dar e clar că nu mie.
— Ai mai simțit asta înainte? îl întreb.
Acum se hotărăște să bea apa.
— A început recent. Mă apucă și îmi trece și…
— Dar n-ai spus niciodată, observ eu.
— Mă apucă și îmi trece și…
Se oprește din nou.
Nu e bine.
— Trebuie să mergem acasă. Toată lumea pe bicicletă!
El se urcă și se chinuie să-și găsească echilibrul. Maya tresare când se așază în șa. Eu merg în
față, mai încet decât aș vrea, dar probabil prea repede pentru amândoi. Pedalăm în tăcere vreo două
ore chinuitoare, fiindcă se pare că ei rămân fără suflu, iar eu habar n-am ce să spun.
Tata cere să facem o oprire. Suflă greu. Îi dau un baton proteic. Ar fi trebuit să aduc mai
multe. Îl mănâncă și nu mă întreabă de ce nu am nimic. Maya împarte cu mine o onigiri și mi-aș dori
s-o sărut din nou, așa, pur și simplu.
Acum s-a făcut întuneric beznă, deși luna e din nou rotundă și strălucitoare. Avem lanterne.
O să urmăm drumul. O să fie bine.”
