A spune că anaarecarti.ro îl iubește pe Haruki Murakami ☺️ este deja un truism. O dovedesc toate recenziile și știrile publicate pe blogul nostru. Sau speranțele pe care ni le facem anual pentru el atunci când se apropie Premiul Nobel pentru Literatură. Și dezamăgirile pe care le trăim de fiecare dată.
Prin urmare, atunci când editura Polirom a anunțat publicarea romanului Orașul și zidurile sale incerte, un nou titlu în seria de autor „Haruki Murakami”, aproape că le-am dărâmat oamenilor ușa (mă rog, mailul): “Buna ziua, dorim un fragment spre publicare, ne dați?” Și… ne-au dat! Iar noi îl publicăm azi în premieră și în exclusivitate. Enjoy!
Cum promovează editura “Orașul și zidurile sale incerte”
O poveste de dragoste, o căutare, o odă închinată cărților și bibliotecilor care le găzduiesc și o parabolă a timpurilor noastre stranii
„Uimitor, misterios și halucinant cum doar Murakami poate fi. Una dintre cele mai încântătoare povești ale sale.” (Kirkus Reviews).
„Mai mult decât orice alt autor de la Kafka încoace, Murakami apreciază stranietatea autentică a lumii noastre.” (San Francisco Chronicle).
„Niciun alt scriitor nu combină obișnuitul, fantasticul și ezotericul în nuanțe atât de ciudat de fascinante.” (Financial Times).
„Murakami e un maestru al povestirii și știe să ne țină captivați.” (The Sunday Times)
“Orașul și zidurile sale incerte” – Fragment
*Traducere din limba japoneză de Andreea Sion
*Seria de autor „Haruki Murakami”, colecția „Biblioteca Polirom”, coordonată de Dan Croitoru
Aşa cum râul Oraşului intră adânc sub pământ şi se învârte prin labirintul învăluit în beznă, aşa şi realitatea noastră înaintează înăuntrul nostru şi se ramifică pe nenumărate căi. Mai multe realităţi se amestecă, diferitele opţiuni se încâlcesc şi toate ajung să formeze (ceea ce noi percepem ca) realitatea.
Bineînţeles, este strict opinia mea. Dacă cineva ar obiecta că „există o singură realitate, aceasta, şi nu alta”, poate că ar avea dreptate. Poate că există doar o realitate, de care ne agăţăm cu toţii cu disperare, aşa cum marinarii de pe un vas cu pânze care stă să se scufunde se agaţă de catargul principal.
Dar câte cunoaştem noi despre râul ce străbate labirintul secret şi întunecat, aflat adânc sub pământul ferm pe care călcăm? Câţi l‑au văzut cu ochii lor şi câţi dintre ei s‑au mai întors?
În serile lungi şi întunecate de iarnă, stau şi‑mi privesc umbra neagră, care se întinde până pe perete. Nu‑mi mai spune nimic. Orice i‑aş povesti, orice aş întreba‑o, nu reacţionează. Umbra mea a redevenit o pată lunguiaţă, plată şi mută. Dar eu îi vorbesc mereu. Câteodată am nevoie să‑mi dea un sfat sau să mă încurajeze. Dar nu‑mi răspunde la apeluri.
Ce s‑a întâmplat cu corpul meu? De ce sunt aici? Nu reuşesc să asimilez toate lucrurile astea – adică „realitatea” care mă include. Oricum aş întoarce‑o, n‑ar trebui să fiu aici. Din câte ştiu, am luat o decizie în inima mea, mi‑am luat adio de la Umbră şi am rămas singur în Oraşul înconjurat de Zid. Şi atunci, de ce m‑am întors în lumea obişnuită? Oare am fost tot timpul aici şi doar am avut un vis extrem de lung?
În orice caz, măcar acum am umbră. E lipită de corpul meu. Oriunde aş merge, mă urmează. Dacă mă opresc, se opreşte şi ea. Realitatea asta mă linişteşte. Şi chiar sunt recunoscător – pentru faptul că eu şi umbra mea suntem, la propriu, trup şi suflet. Sentimentul ăsta nu‑l poate înţelege decât cineva care la un moment dat şi‑a pierdut umbra. Aşa cred eu.
În nopţile când nu se lipeşte somnul de mine, îmi reapar în minte, vii şi limpezi, lucrurile pe care le‑am văzut sau care mi s‑au întâmplat în Oraşul înconjurat de Zidul său.
Îmi amintesc lampa cu ulei de rapiţă care lumina slab încăperea din Bibliotecă, silueta ta, mărunţind cu pistilul plantele medicinale, unicornii nefericiţi ale căror copite răsunau pe pavelele din piatră, sălciile de pe bancul de nisip unduindu‑se liniştit în bătaia vântului. Sunetul cornului de vânătoare în care sufla Paznicul Porţii dimineaţa şi seara, chemarea tristă a păsărilor de noapte nevăzute, drumul de pe malul râului pe care‑l străbăteam împreună cu tine în fiecare noapte, pavajul vechi, prăjitura cu mere, dulce, care se topea în gură. Visele Vechi pe care le încălzeam în căuşul palmelor. Zăpada care cădea fără oprire peste câmpia de lângă Iaz. Zidul înalt din cărămidă, nepăsător, care înconjoară etanş Oraşul şi pe care nu‑l poate zgâria nici cel mai dur tăiş. Şi, mai presus de toate, fata frumoasă cu haine simple şi curate care mi se făgăduise. S‑a împlinit făgăduinţa sau a rămas neîmplinită?
Poate că, la un moment dat, o forţă necunoscută m‑a separat în două. Uneori mi se întâmplă să gândesc aşa. Celălalt eu trăieşte şi acum în Oraşul înconjurat de Zidul înalt, ducându‑şi zilele în pace. În fiecare seară merge la Bibliotecă, bea ceaiul din plante preparat de ea, se aşază la biroul grosolan şi citeşte conştiincios Vise Vechi.
Asta e presupunerea cea mai logică şi închegată. La un moment dat, mi s‑au dat două opţiuni. Iar eu, cel care sunt acum aici, am ales opţiunea asta. Undeva mai există un eu care a ales opţiunea cealaltă. Undeva – cel mai probabil, în Oraşul înconjurat de Zidul înalt din cărămidă.
În „lumea reală” de aici, sunt un bărbat care se apropie de perioada pe care oamenii o numesc „între două vârste” şi care n‑are cine ştie ce caracteristici ieşite din comun. Nu mai sunt un „specialist” cu o abilitate deosebită cum eram când trăiam în Oraş. N‑am ochii alteraţi şi nici capacitatea de a citi Vise Vechi. Sunt doar o rotiţă dinţată a unuia dintre multele angrenaje care alcătuiesc imensa societate. O rotiţă minusculă şi substituibilă. Uneori mă cuprinde un uşor regret că aşa stau lucrurile.
După întoarcere – presupunând că m‑am întors –, petrec o vreme ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. Mă urc dimineaţa în trenul urban, merg la serviciu, la agenţie, schimb saluturile obişnuite cu colegii, particip la şedinţe şi‑mi exprim punctul de vedere cuvenit (deşi nu cred că‑l ia cineva în seamă), apoi petrec cea mai mare parte a timpului la biroul meu, lucrând la calculator. Trimit e‑mailuri cu indicaţii tuturor filialelor din ţară şi primesc din partea lor diverse solicitări. Uneori ies să mă întâlnesc cu reprezentanţii librăriilor sau colaboratorii de la edituri. Nu e o muncă grea, dar necesită o anumită experienţă. Ca o mică rotiţă dinţată, de serie.
Apoi, într‑o dimineaţă, îi prezint şefului meu demisia. Nu mai puteam continua munca asta. Mă gândisem bine şi hotărâsem. Trebuie să întorc macazul şi să ies o vreme de pe linia vieţii pe care o duc acum – chiar dacă în faţă nu se vede nicio linie nouă.
Şeful e uimit de cererea mea neaşteptată. Nu dădusem niciun semn că aş intenţiona aşa ceva. Se întreabă dacă n‑am fost racolat de o companie concurentă. Încerc să‑i explic, cât de bine pot, că nu e cazul. Nu mi‑e uşor, dar reuşesc cumva să‑l conving. Însă acum mă bănuieşte că mă confrunt cu cine ştie ce probleme psihice. Nevroză sau criza vârstei mijlocii.
— Dacă te‑a epuizat munca, poţi să‑ţi iei concediu, încearcă el să mă persuadeze pe un ton liniştit. Ţi s‑au adunat suficiente zile de concediu plătit. Poţi să‑ţi iei zborul şi să pleci vreo două săptămâni în Bali sau unde vrei tu, să‑ţi încarci bateriile şi să te întorci. Şi pe urmă să te mai gândeşti.
Am o relaţie foarte cordială cu superiorul meu direct şi cred că şi el mă simpatizează. De asta mă şi simt vinovat faţă de el. Dar, orice ar fi, nu mă mai pot întoarce la birou. Mi‑e limpede ca prima rază de lumină a dimineţii.
Pur şi simplu, cred că realitatea asta nu mi se potriveşte. Aerul de aici nu convine aparatului meu respirator. Dacă rămân aici în continuare, am să mă sufoc. Aşa că vreau să cobor din tren în prima gară. E tot ce‑mi doresc. Mi‑e absolut necesar.
Dar dacă aş spune‑o, superiorul meu n‑ar înţelege (şi probabil nici colegii de muncă). Nu pot împărtăşi cu nimeni senzaţia acută şi profund neplăcută a faptului că asta nu e realitatea mea.
După ce‑mi dădusem demisia şi devenisem liber, n‑aveam ceva ce s‑ar fi putut numi un plan de viitor. Aşa că, într‑o primă fază, am petrecut multe zile de unul singur, lungit comod în camera mea, pe cât posibil negândindu‑mă la nimic şi nefăcând nimic. Asta e tot ce puteam face. Ca o bilă grea de fier care şi‑a pierdut inerţia şi zace nemişcată pe pământ. Cu toate astea, nu era o senzaţie neplăcută.
În perioada aceea am dormit mult. Cred că cel puţin douăsprezece ore pe zi. Chiar şi când nu dormeam, stăteam în pat, cu ochii în tavan, ascultând zgomotele care pătrundeau de afară. Urmăream şi umbrele care se mişcau pe pereţi, încercând să desluşesc în ele vreun semn. Dar, bineînţeles, nu‑mi transmiteau niciun mesaj.
Nu‑mi venea să citesc (ceea ce e foarte neobişnuit pentru mine) şi nici să ascult muzică. Nu prea aveam poftă de mâncare. Şi nici de alcool. Nu vorbeam cu nimeni. Când eram nevoit să ies din casă, să‑mi cumpăr câte ceva de mâncare, nu mă simţeam ancorat în peisaj. Bătrânii care‑şi plimbau câinii, bărbatul care curăţa crengile unui copac, suit pe o scară, copiii care mergeau la şcoală – niciuna dintre imaginile astea nu mi se părea din lumea reală. Le vedeam ca pe un decor născocit ca să dea lucrurilor aparenţa consistenţei, un carton plat pe care erau zugrăvite obiecte tridimensionale.
Ceea ce recunoşteam eu ca realitate erau doar drumul de pe malul râului care găzduia insuliţa cu sălcii, turnul cu ceasul fără limbi, unicornii care păşeau prin ninsoarea abundentă, lucirea sinistră a satârului ascuţit cu sârg de Paznicul Porţii.
Dar nu aveam mijloacele prin care să mă întorc în acea lume.
Momentan, n‑aveam dificultăţi de ordin financiar. Aveam ceva bani puşi deoparte (aşa cum am mai povestit, mulţi ani dusesem o viaţă simplă de burlac) şi, timp de cinci luni, beneficiam şi de ajutorul de şomaj. În ultimii zece ani locuisem într‑un apartament închiriat într‑o zonă de unde ajungeam uşor la serviciu, dar mă puteam muta în altul mai ieftin. La o adică, m‑aş fi putut muta oriunde pe teritoriul Japoniei. Dar nu‑mi venea în minte niciun loc în care aş fi vrut să trăiesc în mod special.
Da. Sunt doar o bilă de fier oprită pe pământ. Grea şi introspectivă. Gândurile mele sunt bine închise înăuntrul ei. N‑arată a cine ştie ce pe dinafară, dar are o greutate considerabilă. Nu se poate duce nicăieri dacă nu vine cineva s‑o împingă cu toată forţa. Nu se poate urni.
De multe ori mă adresez umbrei mele. O întreb unde‑ar fi bine să merg şi alte lucruri asemănătoare. Dar umbra nu‑mi răspunde.
Pe scurt (dacă este posibil 😅) despre Haruki MURAKAMI
Haruki MURAKAMI, unul dintre cei mai populari scriitori japonezi contemporani, s‑a născut în 1949, la Kyōto. A studiat teatrul la Universitatea Waseda din Tōkyō. Experienţa de proprietar al unui bar în care se cânta jazz (reflectată în romanul său din 1992, La sud de graniţă, la vest de soare) şi cea de traducător al operelor lui F. Scott Fitzgerald, John Irving, Truman Capote şi Raymond Carver îşi vor spune cuvântul în formarea sa ca mesager al unei Japonii occidentalizate – un ţinut amăgitor, lipsit parcă de suflet şi suflu, al cărui spirit străvechi pare să fi dispărut aproape în întregime. Primul său roman, Ascultă cum cântă vântul (1979), i‑a adus Premiul Gunzo, fiind urmat de Pinball, 1973 (1980) şi În căutarea oii fantastice (1982, distins cu Premiul Noma).
În 1987 a publicat Pădurea norvegiană, bestseller internaţional, tradus în numeroase limbi şi vândut în milioane de exemplare. Murakami a mai publicat volumul de interviuri Underground. Atentatul de la Tokio şi spiritul japonez (1997) şi romanele La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor (1985, pentru care a primit Premiul Tanizaki), Dans dans dans (1988), Cronica păsării‑arc (1994, nominalizat la prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award), Iubita mea, Sputnik (1999), Kafka pe malul mării (2002), 1Q84 (2009‑2010), Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj (2013) şi Uciderea Comandorului (2017), precum şi volumele de povestiri sau eseuri Elefantul a dispărut (1993), După cutremur (2000), Salcia oarbă, fata adormită (2006), Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă (2007), Pur şi simplu despre muzică (2011), Meseria de romancier (2015) şi Persoana întâi singular (2022). A fost nominalizat în repetate rânduri la Premiul Nobel.
