Autor: Mircea Eliade
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Tana
Anul apariției: 2019
Traducere:
Îți povesteam zilele trecute că din dorința de a sărbători un Halloween… mai neaoș, m-am cocoțat pe scărița din bibliotecă pentru a ajunge la rafturile cu literatură autohtonă în căutarea romanului “Strigoiul” de Ion Agârbiceanu. Nu l-am găsit, dar nici n-am coborât de acolo cu mâna goală. Pentru că, tot răscolind printre cărți, dând la o parte unele din față și scoțând altele din spate, ochii mi-au căzut pe “Domnișoara Christina” a lui Mircea Eliade.
Hmmm…
Ce-ar fi dacă aș reciti microromanul lui Mircea Eliade, care pe cât de tare m-a speriat în adolescență, pe atât de drag mi-a rămas, căci a fost printre primele mele lecturi de literatură fantastică românească?
Și iată-mă instalată pe canapea deschizând nu doar cartea pe care Eliade a scris-o în numai două săptămâni, ci și ușa către toate amintirile care o însoțesc în sufletul meu de cititoare pe “Domnișoara Christina”.
Acțiunea se petrece într-un conac boieresc din Câmpia Dunării
Acțiunea din romanul care abia dacă are 150 de pagini se petrece la circa 30 de ani după răscoala din 1907, într-un conac boieresc din Câmpia Dunării. Aici poposește pictorul Egor Pașchievici, oficial pentru un sejur creativ. Neoficial: atras de farmecul subtil al Sandei, fata cea mare a gazdei, doamnei Moscu.
La o privire mai atentă, casa înstărită, locuită numai de femei, și moșia întinsă se dovedesc șocant de ponosite și de părăsite: culturile bogate de odinioară și pădurile dese ale Teleormanului au fost înlocuite de câțiva salcâmi amărâți, animalele mor una câte una în condiții misterioase, nu se vede nicăieri picior de țăran, mâncarea cu care sunt îmbiați musafirii are un gust oribil și parcă nici gazdele nu sunt în cea mai bună formă.
Doamna Moscu pare să trăiască într-un vis etern, neatentă la tot ce o înconjoară, dar cu urechea ciulită la zgomote doar de ea auzite. Tinerețea plină de prospețime a Sandei care l-a atras pe Egor în acest loc mai degrabă dușmănos cu străinii pălește de la o zi la alta. Iar mezina familiei, Simina, o fetiță de 9 ani, fuge permanent de la masă ca să asculte povești pe care i le spune doica, atât de înfiorătoare încât îi sperie pe Egor și pe celălalt musafir, asistentul universitar Nazarie.
Domnișoara Christina a murit în timpul Răscoalei de la 1907
Iar printre aceste povești, încep să se strecoare detaliile morții cumplite de care a avut parte în timpul revoltelor țărănești din 1907 Domnișoara Christina, ruda directă a celor trei gazde, căci este sora doamnei Moscu și, prin urmare, mătușa celor două fete.
Amintirea Domnișoarei Christina continuă să bântuie locul. În satul din apropiere, oamenii șoptesc pe la colțuri despre promiscuitatea de-a dreptul sălbatică a fostei stăpânei. În acest timp, în dormitorul ei, păstrat intact de parcă tânăra ar locui în continuare acolo, portretul său îi întâmpină cu un zâmbet când pervers, când ironic pe cei care au curajul să-i treacă pragul.
O poveste de dragoste imposibilă și interzisă
Dar oare numai amintirea ei bântuie conacul?
Nu, după cum avea să descopere terifiat Egor, odată cu căderea nopții. Căci tânărul are ghinionul de a-i face o puternică impresie Domnișoarei Christinei, care îl vizitează din lumea de dincolo, nerăbdătoare să trăiască alături de el o poveste de dragoste imposibilă și interzisă. Din acest moment, pentru fata căreia i-a fost luată în mod brutal viața, dar nu și dorința de a iubi, Luceafărul lui Mihai Eminescu nu mai este doar poezia ei preferată, ci și relatarea propriei sale patimi pentru un muritor.
Astfel, pe parcursul câtorva nopți din ce în ce mai dramatice, Egor va cunoaște teroarea și extazul de a fi iubit de o nemuritoare. Se va lăsa cucerit dintr-un orgoliu plin de voluptate și va încercă să-i reziste cutremurat de repulsie. Însă în momentul cedării finale, definitive și totale, tot ce este uman în Egor se revoltă în fața ororii de a ține în brațe… o femeie moartă. Așa că o va respinge.
Dacă vrea să supraviețuiască, Egor trebuie să apeleze la ritualuri străvechi
Iubirea unui strigoi, mai ales de sex feminin, este teribilă. Prin urmare, imaginează-ți cum îi este răzbunarea. Dacă vrea să supraviețuiască, Egor trebuie să apeleze la ritualurile străvechi pe care poate le bănuiești, dar despre care eu una nu am de gând să suflu o vorbă în caz că textul meu ți-a stârnit interesul și vrei să citești cartea. Și te sfătuiesc insistent să te ferești de orice altă recenzie/cronică/prezentare din online. Jur, ușurința cu care unii îi divulgă finalul e mai înspăimântătoare chiar și decât Domnișoara Christina.
Care, dacă tot a venit vorba, pe mine una nu m-a înspăimântat absolut deloc. Un personaj mai degrabă tragic decât horror, tânăra este damnată și în viață, și în moarte, căci pasiunea pentru bărbați i-a adus un sfârșit cumplit și, apoi, o nemurire plină de singurătate. Cât de trist!
Cea care m-a speriat cu adevărat a fost… Simina
Cea care însă m-a speriat cu adevărat a fost… Simina, care la cei 9 ani ai săi, numai o copiliță inocentă nu este. Aflată într-o stranie legătură cu mătușa moartă, fata pare să fie deținătoarea marilor adevăruri, iar atunci când nu se plimbă pe moșie în timpul unor episoade de somnambulism, reușește să-i stânjenească și să-i pună în încurcătură cu replicile ei pe adulți, în general, și pe Egor, în special.
Fetița, care pare să fie emisarul Domnișoarei Christina în viața reală, dovedește aceeași slăbiciune pentru tânărul pictor, prin urmare, bietul de el supraviețuiește nopților cu o femeie-strigoi doar pentru a fi hărțuit în timpul zilei de o fetiță de-a dreptul malefică. Căci, dovedind un erotism precoce, Simina va încerca și ea să-l seducă pe Egor în câteva scene cu accente de sado-masochism și vampirism care au născut reacții virulente și printre puritanii vremii, și mai târziu, printre criticii care i-au studiat opera lui Eliade.
Fantasticul se strecoară în viața reală
Ceea ce m-a impresionat pe mine la acest roman, și la prima lectură, și acum, este felul insinuant în care fantasticul se strecoară în viața reală, în gesturile mici care alcătuiesc un cotidian, altfel extrem de banal.
În discuția de salon cu care se deschide cartea se schimbă politețurile obișnuite, se vorbește despre vreme și despre vremuri, despre preocupările musafirilor și despre plictiselile gazdelor… Nimic dramatic, nimic deosebit, și totuși modul în care mănâncă doamna Moscu deja îți provoacă primul fior pe șira spinării.
Aparițiile și disparițiile Domnișoarei Christina sunt însoțite nu de miasme respingătoare, ci de o adiere de violete, atât de convingătoare, încât… lasă că îl zăpăcea pe Egor, dar să mă vezi pe mine cât de disperată eram în adolescență să dețin un parfum care să miroasă așa. În cele din urmă, mama, exasperată de dorința mea, mi-a adus unul, numai ea știe de unde. De atunci, de fiecare dată când am simțit o aromă de violete, m-am gândit la Eliade. Este una dintre madlenele mele…
Însă elementul care a avut cel mai puternic efect asupra mea a fost portretul Domnișoarei Christina. Atât de bine îi iese lui Eliade descrierea lui încât m-am apucat, după ce am citit-o prima dată,… SĂ-L DESENEZ!!! Eu, care toată viața am fost efectiv paralelă cu desenul. Desigur, a ieșit ceva de vise rele, ceea ce poate nu a fost chiar atât de nepotrivit având în vedere contextul 🙂 .
Mircea Eliade spunea la un moment dat: “În nuvelele mele, încerc întotdeauna să camuflez fantasticul în cotidian”.
Dragul meu Mircea Eliade, ți-a ieșit… fantastic!
Chiar merită titlul lui Eliade 5 stele de la mine?
Obiectiv, nu. Probabil că dacă acum l-aș fi citit prima dată, i-aș fi acordat cu generozitate 4 stele, căci Domnișoara Christina își cam arată vârsta. În mod evident, este un roman de modă veche, pe alocuri artificial și afectat, care riscă să-i plictisească pe tinerii cititori de azi.
Subiectiv însa, da. De fapt, pentru toate amintirile pe care le-am scos cu această ocazie la iveală, pentru toată relația mea cu opera lui Mircea Eliade și, mai ales, pentru ce-a însemnat acest titan în formarea mea ca cititoare, nu există suficiente stele pe lumea asta.
