De la Halloween mă tot ţin să scriu acest text. Dacă-ţi aminteşti, mă apucasem să răscolesc prin bibliotecă după titluri cu şi despre balerine, când m-a deviat Maria, colega de blog, spre… romane horror!!!

Şi de atunci parcă a fost un făcut, că numai de scene teribile am avut parte în cărţile citite în această perioadă. Aşa că după “Cu sânge rece”, romanul ex-tra-or-di-nar al lui Truman Capote (la aproape o lună de când l-am terminat continuă să mă bântuie), şi după detaliile acelea cumplite din “Carieră malefică”, scris de J. K. Rowling sub pseudonim, plec în căutarea stării de graţie – şi la propriu, şi la figurat – pe care mi-a indus-o baletul întotdeauna, sperând că Maria are alte lucruri mai bune de făcut decât să-mi  vină iar cu cine ştie ce propunere!

Acum…

Bănuiesc că n-o să rupi tastatura în două în graba de a citi acest text. Mai ales că, de când avem blogul, eu te-am tot avertizat în legătura cu romanele cu subiecte specializate. Prin urmare, dacă nu te pasionează baletul, mai bine eviţi cărţile de mai jos.

Dar… dacă ai visat de când te ştii la poante, piruete şi grand jete-uri, dacă nu ratezi nici un spectacol de profil, dacă le-ai invidiat de departe pe balerine pentru uşurinţa cu care PAR să facă unele din cele mai dificile şi DUREROASE (crede-mă!) mişcări , atunci cred/sper că o să te intereseze lista aceasta. Sau… dacă ai o prietenă care răspunde “da” la tot ce-am înşirat eu în fraza anterioară.

Prin urmare, într-o ordine oarecare, având drept unic criteriu faptul că le-am citit şi încercând să potrivesc titlul şi cu alte afinităţi ale potenţialelor cititoare, astfel încât să primesc ulterior cât mai puţine reproşuri:

Dacă te pasionează poveştile de dragoste

“Dansatoarea lui Degas” de Kathryn Wagner. Ca să fiu sinceră, e cartea care mi-a dat ideea acestui articol. Nu de alta, dar de când a fost tradusă în limba română, eu sunt imaginea prietenei de care îţi vorbeam mai sus, căci o tot primesc în dar de la cei care îmi cunosc pasiunea şi pentru balet, şi pentru pictură (a, nu!, nu mă plâng, e ok s-o am de vreun catralion de ori, sigur 🙂 ! ).  Celebrele tablouri cu balerine ale lui Degas prind viaţă în acest roman prin intermediul poveştii de dragoste dintre tânăra Alexandrie, aspirantă la un loc în corpul de balet al Operei din Paris, şi pictorul Edgar Degas. “Romantică” aşa cum mă ştii, pe mine m-a interesat mai puţin iubirea lor (extrem de dramatică, n-am ce zice), fiind mult mai atrasă de descrierea vieţii dure pe care au dus-o balerinele şi în acea epocă, şi azi, dacă mă iau după povestirile profesoarei mele de studii. Pentru că dincolo de strălucirea spectacolelor, de paietele tutu-urilor şi de graţia de-a dreptul extraterestră a balerinelor, se află lacrimi, durere, umilinţe şi… sânge, la propriu (poantele fiind oricând, după părerea mea, un excelent instrument de tortură).

Dacă istoria era/este materia ta preferată

“Ritualul primăverii” de Alejo Carpentier. Nu-ţi ascund că motivul principal pentru care mi-am cumpărat romanul cubanezului a fost titlul, copy/paste după baletul de-a dreptul… sălbatic al lui Igor Stravinski, aşa că m-am gândit că mă aşteaptă 600 de pagini pline de nebunie, ritm şi culoare. Şi da, au fost chiar frenetice, dar asta în primul rând pentru că idila dintre o balerină rusoaică şi un arhitect cubanez e hăituită de violenţă, agresiuni, sclavie, revoluţii şi războaie. Iar printre toate aceste orori, Carpentier îţi vorbeşte despre muzică, balet şi graţie. Contrastul pe mine m-a bulversat şi mult timp n-am putut să-mi dau seama dacă “Ritualul primăverii” mi-a plăcut sau nu. Mai ales că, atenţie!, NU e o carte care se citeşte uşor. Dar acum, la peste 10 ani de când am ţinut-o în mâini, răspunsul e un categoric “DA”.

Dacă eşti nostalgică după bestseller-urile din perioada comunismului

(şi dacă ai noroc să găseşti volumul în vreun anticariat, că eu nu ştiu să se fi reeditat): “Moartea lebedei” de Ion Grecea. Despre pasiunea pe care o făcusem pe vremea când eram doar puştoaică pentru acest scriitor ţi-am mai povestit când am încercat să recitesc acum, femeie în toată firea fiind (dar nu garantez că şi mult mai matură 🙂 ), “Talida”, celălalt roman al său celebru. “Moartea lebedei” spune povestea Dorinei, o balerină de excepţie, eşuată într-un sat de frontieră, după un accident care i-a pus capăt carierei în balet. Aici se îndrăgosteşte de Alexandru, un tânăr grănicer, iar idila lor plină de tandreţe pare să reuşească să lipească la loc toate cioburile sufletului sfărâmat al Dorinei. Din pacate însă, Ion Grecea a avut alte planuri pentru cei doi, iar dacă eşti o fire mega sensibilă probabil că sfârşitul cărţii te va lăsa în lacrimi. Altă apreciere personală asupra cărţii mă feresc să mai fac, având în vedere că a trecut o viaţă de când am citit-o (iar de recitit, dupa eşecul cu “Talida”, mulţumesc!, dar eu nu mă mai bag 🙂 ). Îţi pot spune însă că pe prietena mea, care n-ar vedea cai verzi pe pereţi nici dacă i-ai picta pentru ea, zbuciumul interior al Dorinei n-a impresionat-o nici un pic. Asta ca să nu zici că nu te-am avertizat…

Dacă nu eşti chiar înnebunită după balet, dar îţi plac poveştile misterioase

„Sexul cireşilor” de Jeanette Winterson. În caz că titlul ţi se pare îndrăzneţ şi neobişnuit, ei bine, te anunţ că FIX la fel e şi volumul. La limita basmului, cartea se construieşte ca o înşiruire de poveşti (unele cam groteşti), prilejuite de peregrinările fantastice ale lui Jordan, aflat în căutarea unei balerine de care s-a îndrăgostit la prima vedere. Personajele – unul mai ciudat ca altul, dar şi tărâmurile misterioase în care ajunge Jordan mi-au provocat cele mai contradictorii sentimente: ba îmi plăceau poveştile celor 12 prinţese dansatoare, care găsiseră toate modalităţi să scape de bărbaţii lor (Jeanette Winterson e lesbiană, n-ai ce face), ba mă scotea din sărite că autoarea sărea la istoria unui preot şi a unei prostituate. Şi aşa am ţinut-o până la sfârşit!

Dacă ai până în 18 ani

„Visul lui Summer“ de Cathy Cassidy. Primită din greşeală (de unde să ştie cea care mi-a dăruit-o că e vorba de literatură pentru adolescenţi?), “am măritat-o” rapid, aşa cum fac cu toate cărţile pe care nu vreau să le păstrez în biblioteca mea care protestează zgomotos de fiecare dată când mă apropii de ea cu un nou volum în mâini. Dar până s-o dau mai departe, tot nu m-am putut abţine să n-o răsfoiesc. Visul lui Summer este, normal, să ajungă balerină, iar pentru un loc la şcoala de balet, puştoaica e în stare de orice, transformându-şi pasiunea într-o adevărată obsesie care riscă să-i aducă prăbuşirea. Cartea e decent scrisă, fara pretenţii şi derapaje, prin urmare o recomand liniştită adolescentelor, fără să-mi fie teamă că-mi vor sări părinţii în cap.

Dacă Japonia te fascinează

“Dansatoarea de Kabuki” de Sawako Ariyoshi. Cartea are la bază povestea adevărată a unei figuri legendare a Japoniei, dansatoarea Okuni, considerată creatoarea teatrului Kabubi. Printre o mulţime de date istorice şi culturale care te vor ajuta să-ti faci cât de cât o idee despre Japonia secolului al XVI-lea se strecoară povestea lui Okuni, o fata simplă, modestă, dar cu un talent de dansatoare colosal.  Mişcările ei pline de graţie şi de-a dreptul picturale o vor face celebră, bogată şi dorită, dar nu neapărat şi fericită. Pentru că pe cât de uşoară şi de frumoasă i se pare viaţa atunci când dansează, pe atât o înconjoară nenorocirile în momentul în care nu se mai află în faţa spectactatorilor. O poveste tristă, cu un final şi mai trist, nu neapărat printre favoritele mele…

“Dansatoarea” de Mori Ogai. E mai puţin despre balet şi mai mult despre ce se întâmpla când un bărbat şi o femeie venind din culturi diferite, avand interese şi pasiuni total opuse, dar şi stări financiare de-a dreptul contrastante se îndrăgostesc. Japonezul Ota, căruia familia şi prietenii îi prevăd un viitor extraordinar ca politician, ajunge la Berlin hotărât să studieze. Praful se alege însă de toate planurile lui în momentul în care o întâlneşte pe Elise, o balerină săracă. Captivat de graţia, dar şi de povestea tristă a fetei pe care, normal, ca orice cavaler, pardon… samurai, vrea s-o salveze, Ota va descoperi că socoteala de acasă  nu se potriveşte deloc, dar deloc cu cea din… capitala europeană.

“Dansatoarea din Izu” de Yasunari Kawabata. Închei lista mea cu această carte care mi-a plăcut CEL MAI PUŢIN (spre… deloc!) dintre toate titlurile enumerate aici. Poate pentru că pe mine nu mă înfioară nici o emoţie deosebită când aud de Japonia… Poate pentru că e vorba de un laureat al premiului Nobel pentru Literatură (1968) şi îmi ştii deja problema… Poate pentru că e o carte de povestiri – alt aspect cu care eu nu mă prea împac. Un lucru e cert: eu m-am plictisit de moarte citind-o. Nici măcar la povestirea care dă titlul volumului şi care înţeleg că e considerată “cea mai cea” n-am rezistat până la final fără să mi se închidă ochii din când în când: un student se îndrăgosteşte de dansatoarea dintr-o trupă de ambulanţi peste care dă întâmplător, dar pentru că n-are nici o şansă să se apropie de ea… îsi vede mai departe de drum… Cum “şi”? Şi ce? Gata!, asta-i toată povestea, iar în detalii de genul: descrierile de natură, tremurul interior al tânărului şi frumuseţea inefabilă a fetei nu mai intru că mă ia somnul şi adorm cu capul pe tastatură.