Noul sezon al emisiunii Profesioniștii difuzate de Televiziunea Națională a început cu un invitat de excepție: Horia Roman Patapievici.
Scriitorul și filosoful Horia Roman Patapievici acordă atât de rar interviuri televizate încât e inutil să-ți descriu graba cu care m-am instalat sâmbătă seară în fața televizorului. Bine, dacă ne urmărești pe pagina de facebook, știi deja căci acolo s-a strigat adunarea și s-a comentat in real time, cum ar veni!
Dar dacă nu ai fost pe fază și ai ratat emisiunea, am selectat pentru tine mai jos cele mai importante fragmente din interviul bijuterie realizat de Eugenia Vodă.
Cu plăcere!
Horia Roman Patapievici: „Este un asasinat moral„
Eugenia Vodă: M-a întrebat mai multă lume, auzind că veniți, dar ce mai face Patapievici?, că nu l-am mai văzut de mult.
Horia Roman Patapievici: Face ce face dintotdeauna. M-am retras complet după ce mi-am dat demisia de la ICR în 2012. M-am retras din spațiul public și îmi exercit spațiul public privat. Sau spațiu privat public. Adică dau conferințe, țin seminarii, mă întrețin cu prietenii.
Domnule Patapievici, v-ați gândit vreodată cum se poate explica antipatia unei bune părți a publicului pentru dumneavoastră? Eu mi-am notat la explicațiile posibile ale antipatiei două accidente, ca să zic așa, și ele s-ar putea numi, unu, Eminescu, și doi, tatăl dumneavoastră care s-a întors de la ruși pe tanc… Vreau odată pentru totdeauna să lămurim. Ce e cu Eminescu?
În 2002, când era anul Caragiale, care succeda anului Eminescu, am remarcat că există o deosebire între manifestările publice în anul Caragiale față de manifestările publice în anul Eminescu. În anul Eminescu erau conformiste, în timp ce în anul Caragiale erau pline de inventivitate. Și am zis: iată, Caragiale este viu și ne identificăm într-un fel comic, amuzant, destins cu posteritatea lui. Iar la Eminescu simțim nevoia să punem țoalele de paradă și să devenim solemni. De ce? Și-am spus atunci: ce este de fapt Eminescu? Eminescu este un creator metafizic, platonician, german. Ori astăzi, în lumea postmodernă în care noi trăim, tot ce este Eminescu este considerat depășit și uneori chiar reacționar.
Pe când dumneavoastră nu-l considerați așa.
Absolut. Păi, eu sunt un platonician, eu sunt un german și eu sunt un metafizician. Și am spus că pentru postmodernii de astăzi el joacă rolul cadavrului din debaraua națională. Pentru ei.
Pentru ei, scheletul din dulap.
Şi a devenit legea în ce mă privește. Scrii Patapievici – Eminescu, nu va apărea conferința mea despre paradis, ,,Paradisul şi Eminescu”, pe care am ținut-o la Chișinău, am ținut-o la Opera Română în București. Nu, va apărea scheletul din debara și faptul că sunt oribil, sunt un monstru.
„Nu pot ierta„
Sunteți invitatul meu. Iată, totuși, ce superficiali suntem.
Nu, asta nu e superficialitate, asta este asasinat moral. Asta este o răstălmăcire, ceva construit înadins. La fel cu tatăl meu, care n-are nicio legătură nici cu NKVD-ul, nici cu KGB-ul, nici cu Gestapo, cu nimic.
Cum gândiți subiectul ăsta?
Știți cum îl gândesc? Îl gândesc în felul următor. Mă duc la tata la cimitir și ce văd scris? NKVD. Scris cu vopsea pe crucea lui. Asta da, asta gândesc. Asta este ceea ce trebuie avut în minte când evocăm astfel de lucruri. Deci nu pot ierta asta.
Să presupunem că tatăl, nu al dumneavoastră, în general, tatăl cuiva a fost în NKVD, a fost în Gestapo. Vi se pare normal ca un copil să fie încărcat cu dosarul unui părinte?
Nu, absolut deloc. După cum nu e normal ca un părinte să fie încărcat cu dosarul fiului. După cum sunt totalmente împotriva ideii de dosar al oricui. În cazul tatălui meu, n-are nicio legătură. Am citit dosarul lui tata când eram la CNSAS. Are un dosar de urmărire informativă. A fost denunțat ca fiind infiltrat spion austriac. Tata s-a întors în țară în 48. Soția lui, mama surorilor mele, a murit la o vârstă foarte fragedă, la 26 sau 27 de ani, de o tumoră canceroasă la cap. O dramă îngrozitoare. Surorile mele aveau 4, respectiv 2 ani.
Era la București?
Da, era deja în țară. Ei s-au repatriat din Austria pentru că tata a fugit la câteva luni după ce rușii, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940, au ocupat Cernăuțiul, Bucovina, unde se afla tata, el fiind născut la Davidești, un sat la câțiva kilometri de Cernăuți. S-a refugiat în Polonia.
Tata fiind ortodox?
Da, ortodox. Și s-a refugiat după aceea la Viena și s-a repatriat. S-a întors în țară în ’48.
Şi a venit la București, s-a prăpădit soția, a rămas un văduv cu două fetițe mici.
Da. Tata a fost un savant. Dacă vreți o veritabilă inteligență, o găsiți la tatăl meu. Era un savant, el a făcut fizico-matematica, pentru care a și căpătat o bursă republicană, lucru pe care l-a abandonat și după aceea a făcut Facultatea de Înalte Studii Economice de la Viena, devenind economist.
Era copil de țăran tata?
Nu, era copil de învățător de sat. Tatal lui se numea Patapievici Leonida, iar soția lui, de origine poloneză – bănuiesc, Rozalia.
Ei au rămas acolo?
Bunicul a fost arestat. Patapievicii rămași acolo fac parte dintre românii care au fost deportați, cum a făcut Stalin după război. Ca populație dușmănoasă. În Kazahstan, acolo au fost deportați și s-au întors în anii ’50. Care s-au mai întors… Deci, dacă vreți, cei care au supraviețuit cu adevărat, Patapievicii care au supraviețuit sunt cei care s-au refugiat de sub sovietici, ăia au supraviețuit.
Văd că vă enervează asta. Nu vă enervează, vă doare.
Nu, este o indignare că niciodată, de fapt, în conștiința publică, crimele inimaginabile ale regimului sovietic nu au fost recunoscute drept ceea ce au fost, genociduri. Leonida a murit în anii ’50, ca și Rozalia, la scurt timp după ce a ieșit din pușcărie.
Şi unde sunt mormintele lor?
Habar n-am.
N-ați fost niciodată la mormintele bunicilor?
Niciodată.
Şi tata a fost angajat la Banca Națională. De unde s-a și pensionat.
Nu, de unde nu s-a pensionat pentru că a murit. Tata a murit în 85, înainte de pensie.
Ce vârstă avea?
Avea 64 de ani.
Era mai tânăr decât dvs cu 3 ani.
Mai tânăr decât mine, da. I-am supraviețuit cu 3 ani. A fost denunțat că este spion sau ceva de felul ăsta. Și am văzut cei 10 ani de urmărire informativă. A fost încadrat informativ, ăsta e jargonul Securității, cu toți colegii lui. Toți l-au denunțat. Între cei care l-au denunțat era unul cu deosebire inteligent. Cumva îi sunt recunoscător pentru că știu ce gândea tata în anii ’50 din denunțurile lui. Pentru că era inteligent, denunțurile erau inteligente, adică aveau structură logică.
Reproduceau fidel discursul turnatului.
Tata era acuzat că are o gândire liberalistă. Ca să vă spun cine era tata: pe vremea aceea era încă imprudent, vorbea prea mult. Educația pe care mi-a dat mie și surorilor mele era așa: ce se întâmplă în casă nu vorbiți cu absolut nimeni. Când am plecat la 7 ani la școală, familia a fost reunită ca să existe solemnitate. Nașii mei de botez au fost aduși, macedoneni amândoi, din familii ilustre. Și mi s-a spus: Romi, cum mă alinta tata, vei păși în lumea largă. Trebuie să înțelegi un lucru: orice spui în public despre ce se întâmplă în casă, despre discuțiile noastre, poate avea repercusiuni asupra noastră, a tuturor, care pot merge până la privarea de libertate.
Aveați șapte anișori.
Da, eu am ascultat siderat. Dar nu siderat. Pentru că orice copil care a trăit în acea epocă știe bine prin toți porii…
Ce înseamnă dubla contabilitate.
Sigur că da. În 59 există un raport al ofițerului către superiori în care spune așa: putem considera că Patapievici este un element corect. Propun racolarea ca informator. Când am văzut chestia asta, mi s-a scurs sângele.
Asta când eraţi la CNSAS.
Eram în CNSAS.
“Viața mea a fost realmente otrăvită după aceste calomnii”
Dar tata v-a povestit vreodată de asta când eraţi micul Romi?
Niciodată, niciodată. Deci pentru mine era descoperire de istoric în arhive referitoare la familia mea și mi s-a strâns inima. Mă temeam să nu urmeze un angajament ca informator al Securității. Și știți ce a făcut tata? În ’59 a refuzat racolarea și dosarul lui se încheie. Asta a făcut tata în ’59, ăla care este zugrăvit ca fiind în NKVD-ist, Gestapovist şi spion infiltrat. Viața mea a fost realmente otrăvită după aceste calomnii, pentru că ele, prin intermediul televiziunilor, au intrat în sfera publică.
Şi aşa aţi devenit un dușman al poporului.
Am devenit o efigie a ceea ce trebuie urât, a ceea ce trebuie detestat ca să te afirmi tu ca un bun cetățean.
Să ne întoarcem la palierul biografic. Tata a rămas văduv cu două fetițe mici, la București, angajat la Banca Națională.
După câţiva ani s-a recăsătorit cu mama. Ea este fiică de țărani din Oltenia.
Şi căsnicia a durat. Mama i-a supraviețuit tatălui?
Cu zeci de ani. Mama a murit în 2013.
Deci mama a apucat să vă vadă, citez, ,,intelectual public”. Era mândră sau nefericită, când vedea cum sunteți atacat?
O făcea profund nefericită. Nu spunea. Mama era dintr-un aluat pe care îl puteți evalua în felul următor. Am fost arestat pe 21 decembrie. Nu erau telefoane mobile, nu puteai să comunici și ca atare, ce știau mama și soția mea era următorul lucru: că se trage și că am dispărut. Şi mama știți ce a făcut? S-a dus la morga spitalelor și a vorbit cu ăia să o lase să vadă cadavrele aduse. Și dimineața a venit și a spus: Horia trăiește. Asta era mama.
Şi bunicul dumneavoastră dinspre mamă era un țăran din ce sat?
Goiești, la 20 km nord de Craiova, pe drumul spre Târgu Cărbunești.
Deci sunteți oltean după mamă?
Da, oltean după mamă.
Şi bucovinean după tată.
(…) Singura ramură a familiei pe care am cunoscut-o e cea oltenească.
Și ați povestit că bunicul a ținut pistol sub pălărie.
Sub pălărie. Era un ţăran care purta pălărie. Dar el avea un păr foarte bogat, albise de timpuriu. Avea un păr alb imaculat, care stătea așa… amplu deasupra capului, și avea un Browning cu un butoiaș cu șase gloanțe la care ținea foarte mult. Era una dintre armele lui. Era un țăran care avea două puști și avea și un revolver.
A avut doar o fată, pe mama dumneavoastră?
Nu, a avut cinci fete.
Cum îl chema pe bunic?
Nicolae Zamfir.
L-ați cunoscut la ce vârstă?
Cum să nu-l cunosc? Am copilărit acolo, eu toată copilăria mi-am făcut-o la țară.
Zamfir e numele de familie?
Nu, îl cheamă Bădescu.
Ați fost nepotul preferat sau i se părea că sunteți un ciudat?
Nu știu dacă pot să spun că am fost nepotul preferat.
Ați avut verișori acolo, în paradisul copilăriei?
Da, eram o liotă de verișori. Bunicii mei au avut șapte copii, cinci fete și doi băieți. Una dintre fete, Fănica, a murit de peritonită la 14 ani. Iar mama, în felul ăsta, prin moartea Fănicăi, a rămas cea mai mare fată.
Georgeta se chema mama dumneavoastră?
Da, Geta, cum îi spunea mama-mare. O femeie frumoasă, brunetă. Semăna cu tata-mare, dar spre deosebire de tata-mare n-a albit devreme.
Dar bunica?
Pe bunica am cunoscut-o în vârstă. Ea-i născută în 1907, a trăit aproape 100 de ani. A murit cu o lună înainte să împlinească o sută de ani. (…) Bunicul n-a mai vrut să trăiască după ce i-a murit și a doua fată. El care și-a dorit toată viața băieți, el de fapt și-a adorat fetele. Moartea Fănicăi a fost o catastrofă în familie, normal. Cum să-ţi moară o fată de 14 ani?! Şi după aceea a murit a treia fată în ordinea vârstei, Ionela, de un cancer la sân, operat, care a recidivat urât și biata Ionela a murit la 48 de ani. Deci două s-au prăpădit înainte de timp, ca să spun așa. Şi după ce i-a murit Ionela, asta cred că era în ’79 sau ’80, tata-mare a spus, spre indignarea bunicii mele, că el o să facă un cavou pentru ei toți acolo, la cimitir, și după ce face asta el moare. Şi deși era un bărbat sănătos, foarte activ, într-adevăr, în câteva luni după ce a terminat de făcut cavoul, cum a spus, a murit.(…) Tata-mare nu a mai vrut să trăiască. Nu i-a mai trebuit după ce i-a murit și a doua fată. Punct. Iar ăsta este un act de mare demnitate.
A luptat pe front?
Da, a făcut tot războiul din 1916 când Vodă, așa-i spuneau în familie regelui, când Vodă a făcut marea lui proclamație pentru țărani. A promis pământ celor care vor lupta. Şi tata-mare, care era talpa țării, care nu avea pământ, era un țăran sărac, s-a înrolat și a făcut tot frontul, inclusiv anul 1919 în Ungaria. Şi acolo a văzut civilizația, a văzut Budapesta, a văzut o altă lume și a jurat că și copiii lui vor face parte din această lume. Şi nu doar băieții, cum era regula, ci și fetele. S-a luptat ca ele să facă același liceu ca băieții, și anume Frații Buzești din Craiova. S-a luptat inclusiv cu mama-mare, care voia să le țină la gospodărie.
Şi mama ce studii a făcut?
Mama a făcut studii de economie la timp, a intrat la timp ca să fie dată afară din facultate când tata-mare a fost arestat ca chiabur. (…) Asta e istoria lui tata-mare. Când au venit comuniștii, i-au confiscat armele, dar a fost denunțat că mai are un pistol şi au venit şi i-au făcut percheziție în casă. Tata-mare și l-a pus în mijlocul creștetului, în claia lui de păr alb. Şi avea pălărie. Şi ăla a venit: nea Zamfire, știu că-l ai pe undeva, o să-l găsim și n-o să-ți fie bine. Şi el a zis: nu-l am, ce să-ți fac?! Şi l-a salutat la plecare și Browning-ul era în părul lui.
Şi a rămas cu Browning-ul.
A rămas, dar l-a aruncat pentru că era prigoană și erau denunțuri. Şi l-a aruncat în gâldan. Gâldanul este un iaz pe care și-l face omul pe un izvor, în grădină, și de la care ia apă pentru a uda în grădină.
Şi aţi făcut toate vacanțele copilăriei la ţară. Până la ce vârstă mergeaţi acolo?
Absolut toate. Până la vârsta de 13 ani, în toate. Iar în anii ’80 când nu era nimeni la țară, tata-mare murise în ’81, era mama-mare și îmi petreceam câte o lună acolo citind și scriind.
Când ați fost ultima oară în Goiești?
La înmormântare bunicilor și după aceea la succesiunea după mama.
Mai aveți ceva acolo?
Nu, frații, urmașii, cei care mai trăiesc au decis să vândă casa bunicilor.
Şi în afară de dumneavoastră, familia asta mare a mai dat intelectuali publici?
Mihai Bădescu, realizator de emisiuni științifice, SF, specialist în SF, l-aţi avut în televiziune. E unchiul meu, este fratele mamei mele și demnul fiu al acestor extraordinari bunici pe care i-am avut, soții Nicolae și Lorenza Bădescu. Niște bunici pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu că i-am avut, pentru că au fost și sunt două exemple de succes, de români de succes.
Tata-mare avea și alți copii. S-au prăpădit două fete, dar avea nepoți, va avea pe dumneavoastră. Cum a putut să nu mai vrea să trăiască?
Avea 84 de ani. Ciclul lui de viață se încheiase. A considerat că s-a încheiat. Şi nu ignorați, vă rog, deloc, efectul confiscării pământurilor. Deci el a continuat să fie un ţăran demn, un țăran mândru. Era un domn, ce șaretă avea el, cum se ducea el. I s-a luat și sareta.
I s-a luat şi şareta?
Bineînțeles. Şi calul, Gandi se numea calul, i-a fost luat numai pentru a fi omorât. Așa au făcut, ăsta-i comunismul. Deci tata-mare era un exemplu, cum arăta el în costum, cum arăta el cu pălăria lui, în vârstă, un țăran cu mâinile deformate de muncă. El era o minune de om. Așa a fost și bunica, mama-mare.
“Suntem în cel mai bun moment din istoria țării noastre de secole”
Care ar fi cea mai scandaloasă sau scandalizantă remarcă pe care ați putea-o face despre lumea românească de astăzi?
Am să fac o remarcă pe care a făcut-o Neagu Djuvara. Mi-a spus, la mijlocul anilor ’90, dragă domnule Patapievici, problema noastră este una singură. Furăm, furăm pe rupte și ca nesimțiții. Asta este problema noastră. Problema noastră este furtul, iar numele curent pentru furt este corupție.
Credeți că se mai fură sau se fură mai puțin acum?
Judecând după faptul că au apărut mai multe autostrăzi în ultimii 5 ani decât au apărut în ultimii 20, da, se fură mai puțin. Dar furtul e în continuare extraordinar de dezvoltat. Dar, știți cum văd eu lucrurile? Nu ca un militant, nici ca un activist. Le văd ca un istoric care privește evoluția României. Și îmi amintesc de o exclamație a lui Vasile Alecsandri care în 1890 îi scria lui Conu Mișu, lui Mihail Kogălniceanu, în care îi spunea Coane Mișule, când mă uit la felul în care arăta țara noastră acum 50 de ani sau 30 de ani și văd cât s-a schimbat, îmi vine să exclam ca vechii greci, am biruit! Ei bine, dacă mă uit la țara noastră, cum arăta în ’90 și cum arată acum, ce văd este o transformare extraordinară. Atât de extraordinară, încât suntem în cel mai bun moment din istoria țării noastre de secole.
N-am mai auzit pe nimeni spunând așa ceva. Toată lumea spune că nu e momentul bun.
Uitați-vă cum s-a schimbat țara. Uitați-vă cum s-a prefăcut din temeliile ei. Uitați-vă cum arată țara, în sensul de duceți-vă la țară și o să vedeți sate care sunt abandonate, dar o să vedeți și sate care sunt în plină vitalitate. S-au schimbat oraşele.
Deci, în ciuda circului politic, România merge mai departe frumos ziceţi. În ciuda sărăciei…
Nu este sărăcie. Suntem prima țară din Balcani economic. Suntem înaintea Greciei. Am în trecut PIB-ul pe cap de locuitori înaintea Ungariei. Să nu mai privim în felul ăsta, s-a ales praful, pentru că nu s-a ales.
Am impresia că dacă lucrați în privat ați pierdut relația cu realitatea.
Absolut deloc. Astea sunt cifrele reci. Cifrele reci spun că PIB-ul pe cap de locuitor e înaintea Ungariei.
Şi cifrele calde vă spun că oamenii o duc greu.
Suiți-vă în mașină și mergeți, treceți prin sate, intrați pe o stradă lăturalnică a satelor și uitați-vă, vă rog, cum arată casele. Mergeți în avion și vedeți. Eu m-am suit în avion în 90-92-94 și am văzut, am survolat teritoriul țării noastre. Era pârloagă, era efectul CAP-ului asupra întregului pământ al ţării noastre. Acum sunt parcele lucrate. În ’90, când treceați din Ungaria în România , aveai o cădere psihică. Acum, când treci din Ungaria în România, nu ai.
“Cărțile mele le țin în baia de serviciu”
(…) Spuneți undeva ,,casa în care trăim poarta amprenta personalității noastre”. Din casa în care trăiți astăzi, dacă ar fi să alegeți amprenta personalității dumneavoastră, să ne-o descrieți, care ar fi?
Știți cum este? În termenii prezenței. Dacă intrați în casa mea, acum, o să vedeți prezența mea. O să vedeți în sufragerie că este plin cu cărți care sunt pe patru categorii și reprezintă bibliografia pe care o folosesc la cartea pe care o scriu în momentul de față.
Scrieți în sufragerie?
Nu, dar am nevoie să am simultan sub ochi toate elementele importante ale bibliografiei. Deci e dezordine aparent.
Cărţile intră și în baie? Intră în bucătărie?
În baia de serviciu, unde îmi țin cărțile mele.
Adică ale dumneavoastră, semnate Horia Roman Patapievici.
Cărțile pe care le-am scris eu stau în toaleta de serviciu.
Păi de ce?
Autoironie. Simţul ridicolului în ceea ce privește statura de autor. Totuși, e de tot râsul să crezi că ești autor, în condițiile în care intri pe o piață pe care există oamenii ăia pe care-i admiri.
Pascal și Montherlant. Sau l-aţi părăsit pe Montherlant după ce a venit Revoluția?
Nu, nu l-am părăsit deloc. Deci când tu te-ai format cu oameni de calibrul lui Pavese, Marlowe, Montherlant, Nietzsche, Pascal, care este eroul meu absolut. Cum este ca în prezența lui Pascal să spui: scriu și eu cărți? Nu e de tot hazul?
(…) Vă uitaţi la știri?
Niciodată. În 2012 mi-am dezafectat complet canalele zise de știri.
Şi televizorul?
Nu, mă uit la filme.
E o carte celebră ,,Cum să trăiești fără știri”.
Mă uit pe internet în fiecare dimineață, fac o tură. În plus, finanțez, ca să zic așa, adică contribui financiar la câteva site-uri sau bloguri sau publicații pe care le consider că merită să fie întreținute.
(…) Mi-a plăcut o expresie a dumneavoastră dintr-un eseu, că Neagu Djuvara, când a venit la senectute în România, când a revenit, a revenit pregătit pentru o nouă tinerețe. Și vă întreb, sunteți pregătit pentru o nouă tinerețe?
Da, sunt. În permanenţă, mereu pregătit pentru o nouă tinereţe. Cu atât mai pregătit cu cât știu că nu va fi.
Nu-i frumos să-mi spuneți asta! Bine, nimeni nu poate fi sigur.
Nimeni nu știe sigur că va avea încă o tinerețe. Deci sunt mereu pregătit, dar cu atât mai pregătit cu cât nu sunt sigur că va veni.
