Autor: Han Kang
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Art
Anul apariției: 2018
Traducere: Iolanda Prodan
Pe cât de clar mi-a fost ce să scriu după ce am terminat „Disecție” de Han Kang, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură 2024, pe atât de bizar au început să arate lucrurile când m-am apucat să le aștern “pe hârtie”. Când mi-am dat seama că poezia și cadavrele nu merg împreună, că nu poți să vorbești despre frumusețea scriiturii când aceasta descrie torturi și masacre. Că nu poți explica de ce naiba te fascinează un roman-aproape-documentar despre durere și pierdere și moarte, despre schingiuirea trupului și sufletului.
Prin urmare, îmi asum bizareria întru totul.
E clar, presupun, din moment ce i-am dat 5 stele, că mi-a plăcut foarte mult, dar o mai spun o dată: e o carte fabuloasă. Însă nu e confortabilă. Nu are dantelării și maniere elegante, ci sânge și trupuri fărâmate. Nu te poartă într-o lume la care să visezi apoi cu ochii deschiși, ci te aruncă într-un univers de o cruzime extremă, un incubator de coșmaruri.
Dacă ai văzut “Seven”, probabil înțelegi despre ce vorbesc. La fel de tulburat vei fi de “Disecție” cum ai fost de filmul lui David Fincher. Tulburat, parcă ușor dereglat, scos de pe ax și confruntat cu o realitate pe care parcă nu ai fi vrut s-o cunoști niciodată. E ca și cum n-ai primi o palmă ușoară ca să te trezești și să vezi că microuniversul personal e parte a unui macrounivers pe alocuri teribil, ci un pumn care ți-a dat “borșul” și ți-a zburat doi dinți.
Nu recomand cartea oricui
Nu recomand cartea oricui. Anei, de exemplu, nu i-aș recomanda nici “recenzia”. Dacă ești genul care dă ochii peste cap la analize și leșină când se zgârie, keep away. Sunt în carte niște scene de-a dreptul crâncene, care te pot traumatiza pe viață. Dar dacă ești deja traumatizat, te aștept în lumea șocantă a lui Han Kang, comprimată în șapte capitole și tot atâtea nuanțe ale durerii.
“Disecție” este despre un episod atroce din istoria recentă a Coreei de Sud, masacrul de la Gwangju din mai 1980, o baie de sânge în care armata a înecat civili ce protestau împotriva regimului, deopotrivă bărbați, femei și copii. 200, după rapoartele oficiale. Peste 1.000, conform presei străine. Zeci de mii, dacă e să socotești nu doar morții, ci și pe cei care au rămas chinuiți în urma lor – părinți, copii, frați ori prieteni – și pe cei care au supraviețuit, dar au rămas zdrobiți fizic și psihic.
Primul cu care faci cunoștință este un puști, Dong-ho, care, plecat să-și caute prietenul, ajunge să inventarieze morții în sala de sport, ca ajutor pentru alte două puștoaice un pic mai răsărite decât el, Seon-ju și Eun-sook. Îi numerotează, le trece sexul, vârsta aproximativă și tipul de haine purtate pe bilețele, pe care le prinde apoi cu un bold în piept și acoperă trupurile cu bucăți de pânză albă care nu ascund mutilările, găurile de gloanțe, împunsăturile de baionetă, nici procesul de descompunere și nici mirosul generat de aceasta… Dong-ho trăiește experiențe care ar putea zdruncina un adult până la pierderea completă a minților. El nu și le pierde, timpul nu-i dă răgaz pentru asta, dar și le pierd cei din jurul lui, ca urmare a nenorocirilor prin care trec nu doar ca spectatori, ci și ca actori.
Unul dintre personaje ți se prezintă… gata mort!
Începutul e brutal, da, dar abia dacă te pregătește pentru trecerea dincolo – la propriu -, fiindcă unul dintre personaje ți se prezintă… gata mort! Paginile în care Jeong-dae, prietenul lui Dong-ho, își spune povestea din perspectiva unui leș este… nu, nu înspăimântătoare, ci tulburătoare. Vezi întunericul pe care-l vede el, simți frigul pe care-l simte el, îți țiuie urechile în singurătatea absolută în care se “trezește”, pentru că, deși e într-o groapă comună, constată că nu are conexiuni cu niciunul dintre cei din jur, nu poate comunica nicicum cu nimeni, “fiindcă, spre surprinderea mea, niciun alt suflet nu era ca al meu”.
Înapoi, în lumea celor vii, post-masacru, lumea e schilodită fără șanse de recuperare. Cei care au luat parte la protest și au scăpat cu viață au sechele care fac ca fiecare zi să treacă târâș și fiecare noapte să fie chinuită de coșmaruri. Răniți, batjocoriți, torturați până dincolo de limita suportabilității, “supraviețuitorii” sunt, de fapt, niște fantome, care duc un simulacru de viață și cărora suferința li se strecoară în suflet cu fiecare gură de aer.
Dong-ho leagă povestea. Cu el începe, cu el se termină. Cu disidenții care-l transformă în eroul unei piese de teatru mute, după ce textul nu trece de cenzură. Cu mama care-l plânge. Și cu scriitoarea, care ne spune ce anume din trecutul ei o leagă de Dong-ho și a făcut-o să scrie cartea. “O carte rară și uluitoare, care dă voce celor ce-au fost reduși la tăcere”, cum inspirat scrie The Observer.
Ce-am scris când am început să citesc „Disecție” de Han Kang
Cred că sunt pe cale să spulber praful de zâne aruncat de Ana peste blog și să alung de pe aici balerinele și vrăjitoarele, fiindcă tocmai m-am apucat de “Disecție” (nu de o disecție 😊).
Știi magia aia care funcționează între carte și cititor, aia care te face să iei din marea de titluri din librărie unul anume, despre care nu știi nimic, doar pentru că te atrage ca un magnet? Așa mi s-a întâmplat mie cu cartea lui Han Kang, pe care n-am lăsat-o din mână nici după ce-am descoperit că e – nu probabil, ci sigur! – plină de atrocități! Atât de puternică a fost vraja, încât am trecut peste faptul că istoria pe mine nu mă fascinează (mă plictisește de-a dreptul!), unde mai pui că e vorba de istoria altei țări, deci…
Dar nu e cazul să mai caut explicații pentru gestul meu, sunt un cumpărător impulsiv când vine vorba de cărți, așadar, sper ca impulsul să fi funcționat în favoarea mea, de data asta. 😊
Pe scurt, despre ce e vorba în carte: masacrul de la Gwangju din mai 1980, când armata ucis cu o cruzime de neînchipuit civilii care protestau, inclusiv femei și copii. O lectură “light”, de weekend. 😊
