Primul lucru care mi-a sărit în ochi atunci când am văzut coperta au fost cuvintele ʺKing Kongʺ. Apoi am zărit pistolul, sticla, pălăria aia albastră și clădirile de pe etichetă care m-au făcut să mă gândesc imediat la orașul New York.
Fac o mică paranteză: New York este orașul meu preferat. Dacă apare într-o carte, un film sau un serial, deja există un interes major din partea mea să o citesc sau să văd producția respectivă. Ca să-ți dovedesc cât de pasionat sunt de acest oraș, ei bine… am văzut chiar și câteva episoade din primul sezon Sex and the City!!!
Revenind. Nu știu nimic despre carte sau despre scriitor, însă ilustrația a fost suficient de enigmatică să mă facă să mă gândesc că poate ar trebui să citesc ʺDiaconul King Kongʺ, la un moment dat. Însă prezentarea făcută de editura Trei nu mi-a dat nici o șansă și m-a făcut să trec ʺDiaconul King Kongʺ pe Lista De Citit Neapărat…
Până atunci, anaarecarti.ro îți prezintă mai jos un fragment în avanpremieră și în exclusivitate.
Diaconul King Kong – cum o promovează editura?
„N-ar trebui oare să-l declarăm în sfârșit pe James McBride Marele Romancier American?“ Los Angeles Times
Când un tânăr traficant de droguri este împușcat în plină zi, în mijlocul cartierului, de un bețiv bătrân și pașnic cunoscut drept Sportcoat, lumea pare să stea în loc.
Se țes teorii ale conspirației, se lansează ipoteze fanteziste, iar în tot acest timp improbabilul criminal reușește să pună poliția pe jar, iscă un război între bandele de traficanți, iar acțiunile lui au urmări nebănuite. Un Don Quijote alcoolic din Brooklynul anilor ’60, Sportcoat se numără printre cele mai memorabile personaje ale literaturii americane din ultimii ani.
„Mister ce trebuie dezlegat, roman polițist, farsă urbană și portret sociologic al Brooklynului din anii ’60: cartea lui McBride conține o multitudine de fațete interconectate.“ The New York Times
„McBride își dirijează simfonia antică cu profundă căldură, fără să piardă din priviri suferința și inegalitatea în mijlocul comediei pe care o creează.“ The New York Times
„McBride știe să umfle realitatea până la dimensiuni comice, astfel încât să vedem mai bine mecanismele cele mai mici care fac ca sistemul să funcționeze injust.“ Los Angeles Times
James McBride – carte de vizită
James McBride (n. 1957) este scriitor, muzician și scenarist. În 1996 a publicat un volum de memorii, The Color of Water. A Black Man’s Tribute to His White Mother, în careși povestește copilăria petrecută în sânul unei familii sărace de afroamericani, condusă cu mână de fier de o mamă evreică, care se convertește la creștinism. Cartea a rezistat doi ani în topurile de vânzări The New York Times și a vândut peste 2 milioane de exemplare. Romanul lui din 2002, Miracle at St. Anna, a fost ecranizat în 2008, în regia lui Spike Lee.
Un alt roman, publicat în 2013, The Good Lord Bird (Pasărea Bunului Dumnezeu, Pandora M, 2015), a fost recompensat cu National Book Award. Cel mai recent, The Heaven and Earth Grocery Store (2023, în curs de traducere în seria Anansi.Contemporan), a creat o adevărată senzație în lumea literelor americane. James McBride cântă la saxofon și a făcut parte din formația Rock Bottom Remainders, alături de alți scriitori, printre care Stephen King, Amy Tan sau Barbara Kingsolver.
Diaconul King Kong – Fragment
4
Fugar
Sportcoat a intrat în încăperea cu boilerul din subsolul Blocului 17 și s-a așezat îmbufnat pe un scaun pliant de lângă centrala imensă pe cărbuni. A auzit vaierul unei sirene, dar a uitat de ea imediat. Nu de sirene îi ardea lui. Căuta ceva. Ochii i-au scrutat cu grijă podeaua, apoi s-au oprit, pentru că Sportcoat și-a amintit brusc că trebuia să memoreze un verset din Biblie pentru predica pe care avea s-o țină în curând de Ziua Prietenilor și a Familiei. Era ceva despre repararea nedreptăților. Să fi fost în Romani sau în Mica? Nu-și mai aducea aminte. Pe urmă gândul i-a fugit la problema care-l sâcâia de atâta vreme: Hettie și banii pentru Clubul de Crăciun.
— Ne-nțelegeam de minune până ți-o cășunat ție pe banii ăia nenorociți, a pufnit el.
S-a uitat prin încăpere după Hettie. Ea n-a apărut.
— M-auzi?
Nimic.
— E, n-ai decât, a răbufnit el. Nu mie-mi poartă biserica pică pentru banii ăia de-or dispărut. Tu tre’ să trăiești cu asta, nu io.
S-a ridicat și a început să caute o sticlă de King Kong pentru urgențe, fiindcă Hot Sausage întotdeauna avea una ascunsă pe undeva, dar era încă mahmur și buimac și mintea-i plutea-n ceață. Bodogănind, s-a apucat să dea la o parte cu piciorul sculele și piesele de bicicletă care zăceau împrăștiate pe jos.
— Unii tre’ să rămână nebuni ca să nu ajungă nebuni, a bombănit el. Unii trec de la ținut predici la băgat nasul unde nu le fierbe oala și de la băgat nasul la predici, de nici nu-și mai dau seama care-i care. Păi, nu-s banii mei, Hettie. Îs banii bisericii.
S-a oprit o clipă din împins lucruri cu piciorul și a rămas nemișcat, vorbind în gol.
— Tot aia-i, a zis el cu aplomb. Tre’ să ai principii, că altfel nu-i nimica de capul tău. La asta ce mai zici, ai?
Liniște.
— Mă gândeam io.
Ceva mai potolit de-acum, s-a pus din nou pe căutat, aplecându-se și vorbind în timp ce controla prin truse de scule și pe sub cărămizi.
— Ia zi, la banii mei te-ai gândit vreodată? Cum o fost și cu măgărița aia bătrână de-o aveam acasă, a spus el. Aia de-o vrut domnu’ Tullus s-o cumpere. Mi-o dat o sută de dolari pe ea. I-am zis: „Domnu’ Tullus, pentru mai puțin de două sute no mișc dân-grajd“. Bătrânu’ n-o vrut să dea așa mult, mai știi? Și ce să vezi, două săptămâni mai târziu, măgărița o murit. Puteam s-o vând. Mai bine-mi ziceai să-i dau drumu’.
Liniște.
— Apăi, Hettie, dacă nu i-am luat io albului suta aia de dolari din principiu, doar n-o să-nghit mizeriile tale pentru ăi paișpe dolari și nouă bănuți de i-ai strâns tu pentru Clubul de Crăciun și i-ai dosit cine știe pe unde.
S-a oprit, cercetând încăperea cu coada ochiului, iar apoi a zis încet:
— Chiar îs numa’ paișpe dolari, nu? Nu-s, să zicem, două sau trei sute, nu? Trei sute de dolari n-am de unde să scot. Paișpe-s o nimica toată. Îi fac și-n somn. Da’ trei sute, asta-i peste puterile mele, scumpa mea.
A rămas pe loc, frustrat, dar încă se uita în jur, nereușind să găsească ce căuta.
— Banii ăia… nu-s ai mei, Hettie!
Răspunsul tot n-a venit, așa că s-a așezat din nou pe scaunul pliant, contrariat.
Cum stătea el așa pe scaunul rece, l-a cuprins un sentiment straniu, sâcâitor, că tocmai se întâmplase ceva groaznic. Nu era un sentiment neobișnuit, mai ales de când murise Hettie. În mod normal nu-i dădea nicio atenție, dar de data asta parcă era mai stăruitor ca de obicei. Nu-și dădea seama de unde vine, dar deodată a zărit comoara pe care o căuta și problema i-a zburat din minte imediat. S-a ridicat, și-a târșâit picioarele până la boiler, și-a vârât mâna sub el și a scos de-acolo sticla de King Kong făcut de Rufus.
A ridicat-o la lumina becului gol din tavan.
— Să tragem o dușcă, zic, să ridicăm un păhărel. Mai zic, mă știi de undeva? Tre’ plătită datoria, zic! Adu pușculița, zic! Dracu’ so ia de treabă, Hettie, zic. Numa’ Dumnezeu știe când, zic! Și-atunci să te ții!
Sportcoat a dat sticla peste cap, a tras o dușcă zdravănă și sentimentul acela sâcâitor s-a risipit. A pus sticla la loc în ascunzătoare și, satisfăcut, s-a lăfăit pe scaun.
— Haida, King Kong, a murmurat el, apoi s-a întrebat cu voce tare: Ce zi îi azi, Hettie?
Și-a dat seama că ea n-o să-i răspundă, așa că a zis:
— La dracu’, n-am nevoie de tine. Pot să citesc și singur…
Ceea ce nu era adevărat. Știa să citească în calendar. Cu cuvintele însă, altfel stătea treaba.
S-a ridicat, s-a îndreptat încet către un calendar ponosit de pe perete, s-a uitat la el prin pâcla aburilor de alcool și a dat din cap. Era joi. Ziua lui Itkin. Avea patru slujbe, câte una pentru fiecare zi în afară de duminică. Lunea făcea curățenie la Biserica Five Ends. Marțea ridica gunoiul de la căminul de bătrâni. Miercurea o ajuta pe o doamnă albă, mai în vârstă, în grădina casei sale de piatră roșiatică. Joia descărca marfă la prăvălia de băuturi a lui Itkin, la doar patru cvartale de Blocurile Cause. Vinerea și sâmbăta fuseseră cândva zile de antrenament cu echipa de baseball a Blocurilor Cause, înainte ca aceasta să se destrame.
Sportcoat s-a uitat la ceasul de pe perete. Era aproape ora unu. Trebuia să se ducă la lucru.
— Tre’ să plec, Hettie! a zis el vesel.
A scos din nou sticla și a mai tras iute o dușcă de Kong, a strecurat-o înapoi în ascunzătoare și a ieșit din subsol pe ușa din spate, care dădea pe o stradă la un cvartal distanță de piața cu steagul. Strada era goală și liniștită. A pornit-o legănat la drum, cu inima ușoară și fără nicio grijă, aerul proaspăt stabilizându-l puțin și risipind întrucâtva pâcla beției. În doar câteva clipe, trecea deja pe lângă șirul de magazine ordonate care mărgineau Piselli Street și cartierul italian din apropiere.
Îi plăcea la nebunie să meargă pe jos către prăvălia domnului Itkin, spre centrul Brooklynului, și să se uite la rândul ordonat de case și vitrine, la magazinele pline de vânzători, dintre care unii îi făceau cu mâna când trecea. Stivuirea sticlelor de băutură și ajutatul clienților să-și ducă vinul la mașini era una din slujbele lui preferate. Slujbele mărunte care nu luau mai mult de o zi și pentru care n-avea nevoie de niciun fel de unelte erau perfecte pentru el.
Zece minute mai târziu, se apropia de o ușă de sub o tendă pe care scria Itkin’s Liquors. Când a ajuns în dreptul ei, o mașină de poliție a trecut pe lângă Sportcoat în viteză. Apoi încă una. Sportcoat s-a oprit la ușă, s-a căutat rapid prin buzunarele de la piept, unde ținea băutură sau orice sticlă goală sau rătăcită, vârâtă acolo în vreun moment de chefuială — uitând însă cu totul de buzunarele de la șold — și a apăsat pe clanță.
Clopoțelul de la intrare a răsunat când Sportcoat a trecut pragul și a închis ușa în urma lui, estompând astfel vaierul unei alte mașini de poliție și al unei ambulanțe ce treceau în viteză.
Domnul Itkin, proprietarul, un evreu voinic și prietenos, ștergea tejgheaua, cu burta revărsându-i-se peste muchie. În magazin era liniște. Aerul condiționat sufla puternic. Mai erau cinci minute până la ora deschiderii. Itkin a făcut un semn din cap peste umărul lui Sportcoat, către mașinile de poliție care goneau spre Blocurile Cause.
— Ce se-ntâmplă acolo?
— Îi de la diabet, a zis Sportcoat, târându-și picioarele pe lângă tejghea înspre depozitul din spate. Îi răpune pe toți, unu’ câte unu’.
A intrat în încăperea din spate, unde stive de lăzi cu băutură proaspăt sosite așteptau să fie deschise. S-a așezat suspinând pe una dintre ele. Nu-i păsa de sirene nici cât negru sub unghie.
Și-a dat jos pălăria și și-a șters fruntea. Tejgheaua unde se afla Itkin era tocmai la șase metri de ușa depozitului, dar, din punctul său de observație de la colțul tejghelei, Itkin îl vedea bine pe Sportcoat. S-a oprit din șters și a zis:
— Arăți cam ofilit, diacone.
Sportcoat i-a alungat îngrijorarea cu un rânjet și un căscat ușor, întinzându-și larg brațele.
— Îs cum nu se poate mai bine, a spus el.
Itkin s-a întors la ștersul tejghelei și a ieșit din câmpul vizual ca să se ocupe de celălalt capăt, în timp ce Sportcoat, atent să nu-l vadă proprietarul, a luat o băutură răcoritoare dintr-o ladă, a deschis-o, a tras o dușcă zdravănă, a pus-o pe un raft din apropiere și s-a apucat de stivuit cutii. A mai aruncat o privire ca să se asigure că Itkin era tot la celălalt capăt al tejghelei și nu putea să-l vadă, după care, cu dexteritatea unui spărgător versat, a înșfăcat o sticlă de gin dintr-o ladă de lângă el, i-a desfăcut capacul și a turnat jumătate în doza de suc, apoi a închis sticla la loc, a vârât-o în buzunarul de la șold al hainei, iar haina a dat-o jos și a pus-o pe un raft, la îndemână.
Aceasta a aterizat cu un zăngănit ciudat. Preț de o clipă, Sportcoat a crezut că uitase vreo sticlă în celălalt buzunar, din moment ce, înainte să intre în magazin, se căutase rapid doar prin buzunarele de la piept, nu și prin cele de la șold, așa că a înșfăcat iar haina, a scotocit prin buzunare și a tras de-acolo vechiul pistol.
— Cum de-o fi ajuns aici pistolu’ meu de armată? a mormăit el.
Chiar atunci s-a auzit clinchetul clopoțelului de la ușă. Sportcoat a îndesat pistolul înapoi în haină și, ridicând privirea, a văzut cum intră primii clienți ai zilei, toți albi, urmați de binecunoscuta pălărie turtită și de fața cafenie și îngrijorată a lui Hot Sausage, încă în uniforma albastră de îngrijitor a Fondului Locativ.
Sausage a zăbovit puțin la ușă și s-a prefăcut interesat de niște băuturi expuse la intrare, așteptând să se împrăștie clienții. Itkin i-a aruncat o privire iritată.
— Diaconu’ și-o uitat ceva acasă, a trântit-o Sausage repede.
Itkin a dat scurt din cap către încăperea din spate, unde putea fi văzut Sportcoat, și apoi a fost chemat de un client la un raft pe unul din culoarele magazinului, ceea ce i-a dat lui Sausage ocazia să se strecoare pe după tejghea și să ajungă în depozit.
