Acum mulți mulți mulți ani, mi-a sărit în cale o carte scrisă de un scriitor elvețian care promitea o acțiune plină de suspans undeva în statul New York. Recunosc, eu am o prejudecată legată de scriitorii europeni, în sensul că nu îi citesc aproape de loc, dar am o slăbiciune pentru absolut tot ce înseamnă New York. Urmarea? Mi-am aruncat toate prejudecățile pe fereastră și am citit cartea. În mod neașteptat, mi-a plăcut.
Autorul respectiv era Joël Dicker, iar cartea se numea ʺDispariția lui Stephanie Mailerʺ. Timpul a trecut și l-am cam uitat pe elvețian… Însă editura Trei a fost suficient de simpatică pentru a mă ajuta să-mi aduc aminte aminte de el prin intermediul unui fragment din cel mai nou roman al acestuia, ʺUn animal sălbaticʺ, publicat în cadrul colecției Fiction Connection.
Acum am citit fragmentul de mai jos și pot să spun că presimt că vine timpul să-mi arunc iar prejudecățile pe fereastră și să citesc integral ʺUn animal sălbaticʺ. Nu de alta, dar materialul trimis de editură începe excelent cu un capitol intitulat ʺ6 zile până la jafʺ.
Cum prezintă Editura Trei ʺUn animal sălbaticʺ
În iulie 2022, doi răufăcători sunt pe punctul să jefuiască un mare magazin de bijuterii din Geneva. Dar jaful este departe de-a fi un simplu fapt divers.
Cu 20 de zile înainte, într-un cartier de lux de pe malul lacului Léman, Sophie Braun se pregătea să sărbătorească 40 de ani. Stătea împreună cu familia într-o vilă superbă lângă pădure și viața îi surâdea. Însă lumea idilică începe să se clatine. Soțul ei este încurcat în micile lui aranjamente. Vecinul lor, un polițist cu reputație impecabilă, e fascinat până la obsesie de ea și o spionează în momente intime. Iar un vagabond misterios îi oferă un cadou care o va bulversa.
Va fi nevoie de multe călătorii în trecut, departe de Geneva, pentru a ajunge la originea acestei intrigi diabolice, din care nimeni nu scapă nevătămat.
Nici măcar cititorul.
„Un thriller extraordinar, cu o construcție ingenios imaginată, care curge agreabil de la început până la sfârșit.“ – TRIBUNE DE GENÈVE
„Dacă sintagma «o carte pe care n-o poți lăsa din mână» n-a fost inventată pentru el, trebuie să recunoaștem că Joël Dicker a știut ca nimeni altul să și-o însușească.“ – TÉLÉRAMA
„Deși mai scurt decât volumele anterioare, Un animal sălbatic creează la fel de multă dependență. Un maestru al misterului, autorul Adevărului despre cazul Harry Quebert are o bucurie răutăcioasă să ne inducă în eroare.“ – LES ECHOS
Un animal sălbatic de Joël Dicker – Fragment
Capitolul 15
6 zile până la jaf
Luni, 20 iunie (aniversarea lui Sophie)
Marți, 21 iunie
Miercuri, 22 iunie
Joi, 23 iunie
Vineri, 24 iunie
Sâmbătă, 25 iunie
→ Duminică, 26 iunie 2022 (descoperirea lui Greg)
Ora 9 dimineața, la Furuncul.
Karine se tot învârtea în cerc în bucătărie.
— Ce‑o să pățească Arpad? îl întrebă ea pe Greg.
— Habar n‑am… O să‑i sun pe colegii mei mai încolo, să aflu mai multe. Dar ce‑o fi avut de și‑a pierdut cumpătul așa?
Seara trecută, Sophie o sunase plângând pe Karine și îi povestise ceva despre un scandal cu un șofer pe drumul de la Capite. Venise și poliția. Greg le sărise imediat în ajutor și ajunsese în momentul în care Arpad era săltat de colegii lui. Sophie era distrusă, iar copiii, îngroziți. Polițiștii îi povestiseră că un șofer îi arătase degetul mijlociu lui Arpad, iar gestul acela degenerase într‑un rodeo rutier urmat de o ceartă. Sau, mai bine zis, de atacul lui Arpad asupra celuilalt șofer. Acesta din urmă fusese desfigurat în bătaie, dar refuzase orice îngrijire.
Nu i se găsise nici picătură de alcool în sânge, nu dorise să facă plângere și plecase imediat. Arpad, în schimb, picase testul de alcoolemie cu un procent de două ori mai mare decât limita legală, așa că fusese urcat într‑o mașină de poliție pentru a fi dus să‑și petreacă noaptea într‑o celulă pentru bețivi. Sophie se prăbușise în brațele lui Greg, șoptind, ca pentru ea însăși, câteva cuvinte. Însă Greg le auzise: „Eu sunt de vină“.
Lui Greg i se păruse foarte misterioasă această ieșire violentă a lui Arpad. Până de dimineață, când Karine îi împărtăși secretul:
— Arpad mi‑a povestit că Sophie ar avea un amant…
— Ce? Când ți‑a zis asta? întrebă Greg.
— Aseară, în timp ce mă ajuta la bucătărie.
— Și de‑abia acum îmi zici?
— După toate cele întâmplate apoi, am uitat să‑ți spun.
Greg începu să se gândească. Îi venea greu să și‑l imagineze pe Arpad, chiar și foarte băut, bătând măr un necunoscut, mai ales pentru o nimica toată. Deci cine era acel șofer? Cu siguranță, Arpad îl cunoștea și trebuia să aibă un motiv serios să se ia de el. Să fi fost amantul lui Sophie? Seara trecută, polițiștii nu îi ceruseră actele acelui bărbat. Foarte neprofesional. Însă Greg avusese prezența de spirit să noteze numărul de înmatriculare al Peugeot‑ului gri pe care îl conducea bărbatul.
Tehnologia modernă le permite polițiștilor să intre de pe mobil în mai multe baze de date naționale, dar nu și în cele ale țărilor europene. Greg trebuia să aștepte până a doua zi pentru a căuta numărul de la un calculator din sediul poliției. Pentru moment, se gândea numai la Arpad.
Greg sună la Direcția Rutieră ca să afle ce făcea acesta.
— Arpad Braun? îi răspunse un polițist la telefon. A fost eliberat acum jumătate de oră.
— Ce acuzații are?
— Doar cea pentru conducere sub influența alcoolului. Celălalt bărbat nu a depus nicio plângere pentru altceva.
Înarmat cu aceste informații, Greg plecă de la Furuncul înspre Casa de sticlă. Când se făcu nevăzut în capătul străzii, se deschise portiera unei mașini staționate discret, în apropiere de casa sa. Șoferița se asigură că nu venea nimeni și ieși din mașină. Era Marion. Ținea în mână un plic adresat „Doamnei Liégean“. Traversă cu pas grăbit până la Furuncul, strecură plicul în cutia de scrisori și plecă.
Greg stătea așezat în salonul familiei Braun.
— Fără zahăr, da? îl întrebă Sophie așezând un espresso pe măsuța de cafea.
— Exact, răspunse Greg. Mulțumesc.
Începea să‑i cunoască obiceiurile.
— După cum îți ziceam, reluă el conversația, tocmai ce am vorbit cu procurorul de serviciu. I‑am cerut să îl elibereze imediat pe Arpad, iar el a acceptat. Ar trebui să se întoarcă acasă în curând.
— Îți mulțumesc că ai intervenit…
— Dar e ceva normal, spuse el pe un ton de mare generozitate. La asta sunt buni prietenii. Dacă nu sunt indiscret, pot să te întreb ce s‑a petrecut aseară?
— Lui Arpad i‑a sărit țandăra. Tipul ăla i‑a ridicat degetul și Arpad n‑a suportat.
„Mincinoasă mică“, se gândi Greg, care era convins că Sophie îi ascundea adevărul.
— Și copiii? întrebă el pe un ton plin de o îngrijorare prefăcută.
— Încă dorm. O să treacă ceva mai târziu o prietenă pe aici, să‑i ia și să se ducă împreună cu copiii ei să facă o baie în lac. Așa o să pot să discut în liniște cu Arpad.
*
Arpad își făcu apariția de‑abia înspre prânz la Casa de sticlă.
Sophie își petrecuse toată dimineața așteptându‑l, agitată. Încercase de nenumărate ori să îl sune, însă nu‑i răspunsese nimeni.
Când îl văzu la ușa de la intrare, foarte obosit, nu putu să spună decât:
— Unde‑ai fost? Ți‑au dat drumul deja de câteva ore.
Deși sunase ca un reproș, vocea ei îi trăda îngrijorarea.
Arpad zâmbi amar. Ziceai că era fantoma lui, de fapt, cu o față de om învins și un aer rătăcit, după noaptea petrecută în celulă, cu hainele șifonate… Nu arătase niciodată mai jalnic. Rămase în prag, nemișcat, de parcă nu îndrăznea să intre. De parcă nu era la el acasă. Nu deschise gura, ceea ce avu darul să o neliniștească și mai tare pe Sophie, care ar fi preferat o ceartă sănătoasă. Într‑un sfârșit, Arpad murmură:
— Copiii sunt acasă?
— I‑au dus la lac Rebecca și Julien. E atât de frumos afară…
Regretă imediat că spusese o asemenea banalitate, îi trăda disconfortul. Adăugă imediat:
— Să știi că au fost foarte marcați de ceea ce au văzut aseară.
Arpad nu știu cum să reacționeze. Schimbă subiectul:
— Ai vorbit cu tatăl tău?
— De ce întrebi?
— Pentru că a încercat să mă sune de cel puțin zece ori. Îmi închipui că nu voia să discutăm tot despre starea vremii.
Sophie oftă. Îi ceruse în mod special tatălui ei să nu îl sune pe Arpad.
— Simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, se scuză ea. Dar nu i‑am povestit doar despre faptul că ai fost concediat.
Acel „doar“ îl făcu pe Arpad să rânjească. Însemna că mai existau și alte probleme mult mai importante.
— Ce s‑a întâmplat la bancă? întrebă Sophie.
— Reduceri de personal… Măcar dacă ar fi fost din cauza mea… Dar nu. „Bravo, Arpad, sunteți cu adevărat extraordinar, dar tot trebuie să vă dăm afară.“
— De ce nu mi‑ai spus?
— Pentru că nu voiam să te uiți la mine cu mila asta cu care mă privești acum. Nu voiam să îl suni pe tăticul, să ne vină în ajutor. Voiam să mă descurc prin mijloace proprii. Voiam să îmi revin. Să‑ți arăt de ce sunt în stare. Să găsesc o soluție.
Voiam să mă admiri pentru felul în care știu să trec peste încercările vieții. Știi, Sophie, mi‑am dat seama că tot ceea ce am făcut, de 15 ani încoace, am făcut ca să mă admiri tu. Cel mai mic compliment venit din gura ta a însemnat mereu pentru mine mai mult decât recunoștința întregii planete!
Arpad rememoră acești 15 ani de iubire cu Sophie. De la Saint‑Tropez la Geneva, de la Béatrice la bancă — tot progresul lui în viață fusese făcut în lumina privirilor soției sale și pentru admirația ei. Atitudinea lui de învingător, promovările de la bancă, corpul perfect întreținut în toate acele ore de sport săptămânale, etalarea cunoștințelor sale — făcuse totul pentru a‑i câștiga admirația. Riscurile asumate, albirea banilor lui Bernard — pentru a‑i câștiga admirația. Apartamentul din Strada Bertrand, Casa de sticlă, Porsche‑urile, vacanțele de vis, călătoriile la clasa întâi — pentru a‑i câștiga admirația.
Arpad înaintă câțiva pași în casă.
— Am venit numai ca să‑mi iau câteva lucruri, spuse el.
— Unde vrei să te duci? se îngrijoră Sophie, făcând mari eforturi să‑și stăpânească tremurul vocii.
— Pe bune, Sophie? Chiar crezi că o să mă lungesc acum lângă tine? Că o să mă culc în patul nostru de parcă nu s‑ar fi întâmplat nimic?
Sophie căută cu disperare argumente:
— Arpad, o să trecem noi peste toate… Îți promit! Nici nu e important serviciul tău.
— Serios? Chiar așa, nu e important? Și cum o să plătim pentru maghernița asta? Și stilul nostru de viață? Vara pe Mediterana, Crăciunul în Caraibe, februarie în Alpi… Cu ce o să plătim pentru toate astea?
— Dar mi se rupe de toate astea! Eu doar pe tine te vreau!
— Nu mai minți atât! Vrei doar să‑ți aperi imaginea de familie perfectă! Vrei casa asta mare, vrei Porsche‑urile în garaj, copiii‑model și bărbatul asortat.
— Nu e așa! Nu e deloc așa! strigă Sophie. Du‑te și te odihnește puțin, discutăm mai târziu, la rece. Ai avut o noapte grea, pot să înțeleg că nu ești într‑o stare normală.
— Nu am fost niciodată așa lucid ca acum! replică Arpad. Crezi că nu m‑am prins de stratagemele tale? De biletele tale false de avion, de scrisoarea ta falsă de la Fiară?
Sophie rămase uluită: cum îi descoperise aranjamentele? Se hotărî să nu mai mintă cu asta:
— Așa este, am dat‑o în bară cu biletele acelea false, n‑ar fi trebuit să le fac. Dar am vrut să te protejez.
— Să mă protejezi de ce anume? De relația ta cu Fiară? Și Samuel Hennel, care m‑a asigurat că ai fost la Londra cu el… I‑ai cerut și lui să mintă, nu‑i așa?
Sophie începu să plângă:
— Îmi pare foarte rău.
— Deci toată lumea știe cum te culci tu în stânga și‑n dreapta?
Ea se scurse în jos, pe podea.
— Doar Samuel, spuse ea cu o voce firavă.
— Doar Samuel! Ah. Doar Samuel!
— Te iubesc, Arpad! Cu tine am făcut copiii!
— Însă eu trebuie să te împart cu altul…
— E complicat…
— Ce poate fi așa complicat?
— Nu pot… nu pot să aleg între tine și Fiară…
— De ce?
— Îmi oferă niște trăiri pe care tu nu ai putea să mi le oferi niciodată. Pot fi cu tine, și pot fi bine cu tine, doar pentru că există Fiară.
— Îți mulțumesc pentru sinceritate! exclamă Arpad, ironic.
Simțea cum îl cuprinde furia și se temea să nu se‑apuce să spargă totul prin casă. Simțea nevoia să fugă. Cât mai repede. Să‑și ia câteva lucruri și să se care. Să nu mai pună niciodată piciorul acolo.
Se năpusti pe scări și intră ca o furtună în dormitorul conjugal. Găsi o geantă de voiaj și o umplu cu haine. Îl enervă vederea fotografiei aceleia de pe comodă, cu el și Sophie, îndrăgostiți, pe o plajă grecească. O luă și o aruncă de pereți. Simțea că‑și pierde orice rațiune. Simțea că se sufocă.
